100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial

În urmă cu 100 de ani, la data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declanșat operațiunile militare  de pedepsire a statului suveran și independent Serbia,  pentru că aceasta acordase sprijin organizației „Mîna Neagră”,  grupare naționalist-teroristă a sîrbilor din imperiul Austro-Ungar. „Mîna Neagră”,  urmărea crearea unui stat iugoslav, care sa-i cuprinda pe sîrbi, croați, sloveni, muntenegreni și macedoneni.  Printre alte acțiuni această organizaţie a executat  atentatele  teroriste în urma cărora  le-a căzut victimă în 1903 regele  Serbiei Alexandru Obrenovici  și soția sa Draga, uciși  pe motiv că ar fi adoptat o atitudine proaustriacă. În  Atentatul din 28 iunie 1914  de la Sarajevo, capitala Bosniei, au fost uciși de către membrii aceleași organizații „Mîna Neagră”,   arhiducele Franz Ferdinand moștenitorul tronului  Austro-Ungariei și soția,  principesa ceha Sofia Chotek de Hohenberg.

Premisele istorice ale declanșării  Primului Război Mondial

          La începutul secolului XIX statele  din Peninsula Balcanică se aflau sub stăpînirea Imperiului Otoman. Pe teritoriul ţării noastre treceau graniţele care separau cele trei mari imperii: Imperiul Turcesc stăpînea Muntenia, Oltenia şi aproximativ jumătate din Moldova; Imperiul Austro-Ungar stăpînea Banatul, Transilvania şi o parte din Moldova (Bucovina) iar Imperiul Rusesc stăpînea partea  Moldovei aflată în  stînga Prutului.

          Atît ruşii cît şi austriacii rîvneau la teritoriile turceşti, încercînd atît unii cît şi alţii să  acapareze Peninsula Balcanică. În 1976 cu sprijin rusesc, Serbia, Muntenegru şi Bosnia ţări, stăpînite de turci și  locuite majoritar de slavi vorbitori ai limbi sîrbo-croate,  se răscoală împotriva turcilor cu intenţia de a-şi obţine independenţa şi a se unifica într-o singur țară, aşa cum făcuseră românii nu cu mult timp în urmă.  În 1877 Rusia intervine în favoarea celor trei state aflate sub stăpînire turcească după ce în prealabil tratase cu România, la acea vreme aflată  și ea sub stăpînire turcească, permisiunea de trecere pentru trupele înarmate. Turcii reprimă brutal răscoala celor 3 țări şi opune o rezistenţă îndîrjită ruşilor, aceştia din urmă riscînd să fie respinşi peste (sau înecaţi în) Dunăre. La solicitarea ruşilor, România intră în luptă schimbînd sorţii războiului, care pentru noi se va numi în istorie „Războiul de Independenţă”  iar pentru europeni  „Războiul Ruso-Turc din 1877”. Victoria ruso-română asupra turcilor aduce prin tratatul de la Berlin din 1878,  pe lîngă independenţa României şi deplina independență doar Serbiei și Muntenegrului iar Bosnia este ocupată fără luptă de către  Austro-Ungaria, care ulterior  a blocat unirea acestora.  Războaiele Balcanice din 1912 și 1913 vor conduce la unirea Serbiei cu Muntenegru. În acest fel, pe seama sîngelui vărsat de iugoslavi, români şi ruşi Imperiul Austro-Ungar îşi extinde teritoriul în dauna Serbiei, iar Rusia în dauna României (Rusia îşi incalcă promisiunile făcute înainte de declanşarea ostilităţilor de a respecta integritatea şi viitoare independenţă a României, dar după război ocupă judeţele aparţinînd atunci României și localizate în nordul Deltei Dunării: Cahul, Izmail și Bolgrad). În acest fel se înteţeşte ura sîrbilor împotriva Habsburgilor, stăpînii Austro-Ungariei, care culminează cu Atentatul de la Sarajevo din 1914.

          Deşii autorii atentatului erau cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar, au săvîrşlt atentatul pa teritoriul Imperiului şi au fost capturaţi imediat după atentat, austriacii declanşează un război impotriva Serbiei o ţară vecină şi  independentă.  Pentru a-şi acorda timp pentru pregătirea invaziei, Austro-Ungaria simulează negocieri cu Serbia pentru ca în final, la 23 iulie 1914 să adreseze un ultimatum acesteia care conţinea condiţii inacceptabile pentru un stat suveran. La 28 iulie 1914 Austro-Ungaria atacă Serbia declanşînd astfel un război care va lua proporţii înspăimîntătoare, neanticipate de niciunul dintre protagoniştii acestuia.

Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul declanșării războiului. Cauzele reale au fost altele așa după cum vedea mai departe.

Adevăratele cauze ale Primului Război Mondial

          După înfrîngerea Franței napoleoniene în anul 1815, Europa continentală era fărîmițată într-o puzderie de state. Principala putere continentală europeană a rămas imperiul  austriac  condus de la Viena de către familia Habsburgilor. În nordul acestui imperiu se aflau o multitudine de state germane iar la răsărit Imperiul  Rus. Revoluția de la 1848 din Europa a declanșat unificarea statelor germane, la început sub hegemonie austriacă, influența Prusiei crescînd continuu în cadrul acestei alianțe. În 1866 se declanșează un război între Austria și Prusia cîștigat de cătrea aceasta din urmă. În 1870 Franța pornește un război neinspirat de ocupare a Germaniei, sfîrșit cu ocuparea Franței de către confederația germană. Acest război a fost catalizatorul unificării statelor germane într-un singur imperiu sub hegemonia Prusiei. Astfel, pe teritoriul Franței, la Versailles se proclamă Imperiul German.

          Continentul european este dominat de alianța  Germano-Austro-Ungară, în timp ce Imperiul Britanic deține hegemonia mondială în afara Europei.  Imperiul Rusesc își întinsese stăpînirea asupra estului Europei și nordului Asiei. Imperiul turcesc stăpînea sud-estul Europei  (peninsula Balcanică) și bazinul mării Mediterana și se afla în continuare în declin economic și militar, stîrnind astfel poftele puternicilor vecini, Rusia și Austria, care intră în competiție pentru acapararea unor teritorii aflate sub suzeranitate turcească și locuit de români, bulgari, sîrbi, albanezi, greci… Mașinațiunile celor două imperii aveau să conducă la o creșterii a tensiunilor din Balcani, astfel că pe bună dreptate peninsula Balcanică era numită „Butoiul cu pulbere al Europei”.

          Franța, posesoare a unei flote maritime puternice,  se reface după înfrîngerea din 1870 mai ales pe seama ocupării unor  teritorii din afara Europei  creînd  colonii în Africa, America și Asia.

Imperiul  German își consolidează flota maritimă începînd și ea o politică de colonizare. Sosită mai tîrziu la împărțirea tortului mondial al coloniilor din care Anglia își luase partea mare, Germania încearcă cu mult succes „colonizarea pașnică” a lumii printr-o politică de subjugare economică a zonelor aflate sub dominația engleză, franceză, olandeză, belgiană, spaniolă sau portugheză. Anglia și Franța speră într-o soluționară militară a concurenței germane.

Începutul seculului XX găsește Europa divizată în două tabere: Germania și Austro-Ungaria pe deoparte și Franța, Anglia și Rusia pe dealtăparte.  Austro-Ungaria concura cu Rusia pentru acapararea Balcanilor de la turci iar Anglia și Franța încercau să înlăture Germania din coloniile pe care aceasta le ocupase fie militar fie economic.

Atentatul de la Sarajevo a oferit Austro-Ungariei pretextul de a începe cucerirea Balcanilor. Atacarea Serbiei a oferit pretext  Rusiei de a ataca Austro-Ungaria. Deșii scopul declarat era apărarea Serbiei, scopul real imediat  era ocuparea Galiției și Bucovinei, teritorii vecine Rusiei dar aparținînd Austro-Ungariei.  Atacarea Austriei de către Rusia oferă pretext Germaniei să atace Rusia, în realitate aceasta urmărind să ocupe părțile din Rusia ce aparținuseră odinioară Poloniei,  cotropită și desființată de către Germania,  Austria și Rusia în etape succesive  între anii 1772  și 1795. Atacarea Rusiei de către Germania oferă pretext Angliei și Franței să atace Germania, în realitate urmărind acapararea coloniilor acesteia din Africa și Asia.  Astfel  se dovedește perfidia tuturor marilor puteri europene din acea perioadă, care sub pretextul apărării interesului popoarelor subjugate de către unele sau altele dintre acestea nu urmăreau decît să-și smulgă unele alteia teritorii care posedau importante resurse strategice materiale și umane. Ce poate fi mai relevant în acest sens decît faptul că sărind în ajutorul Serbiei „aliații” acesteia nu au trimis trupe sau material de război sau hrană acesteia ci au declanșat operațiuni  militare la sute și mii de kilometrii de locul izbucnirii conflictului.

Situația României în preajma Primului Război Mondial

Declararea Independenței de stat a României la  10 Mai 1877 a fost considerat la vremea respectivă  un act unilateral și nerecunoscut  ca atare pe plan internațional de către nici un alt stat, nici măcar de către Rusia care promisese anterior că îi va  recunoaște independența și integralitatea teritoriului în cazul în care aceasta  va fi sprijinită d către români  în intervenția militară antiturcească.  Nici după intervenția militară a României în Războiul Ruso-Turc, intervenție care așa cum istoric s-a dovedit a întors sorții războiului salvînd armata rusă de la un dezastru și popoarele balcanice răsculate în 1976 de la represiunile  sălbatice  ale turcilor. Independența avea să-i fie recunoscută deplin doar după 3 ani dela încheierea războiului, în anul 1880, ceea ce a permis ca în anul 1881 românia să adopte o nouă constituție, constituindu-se ca regat la 10 mai 1881.

          Tînărul stat românesc  avea cea mai mare parte a teritoriilor sub dominație străină: Austro-Ungaria stăpînea Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina iar Rusia stăpînea  estul Moldovei  (Basarabia). Micul stat independent Românesc  era la sfîrșitul secolului al XIX-lea înconjurat de trei imperii: Turcia , Rusia  și Austro-Ungaria, fiecare dintre acestea voind să-l (re)includă în interiorul granițelor lor. În peninsula Balcanică apăruseră  3-4 state independente care în decursul secolelor trecute fuseseră stăpînite de către turci: Grecia(1848), România (1877), Serbia și Muntenegru (1878). Bosnia trecuse de sub stăpînirea turcească sub stăpînire austriacă. Începutul secolului XX a reaprins conflictele din Balcani între anii 1905 și  1913 desfășurîndu-se cel trei războaie balcanice, preludiul primului război mondial. În urma acestor războaie și-au cîștigat independența încă două state: Bulgaria (1908) și Albania (1913). În toată această perioada micul Regat al României se afla sub puternica amenințare rusească de care o despărțea la est doar micul fluviu Prut în timp ce spre sud era apărată împotriva Turciei de marele fluviu Dunărea iar înspre nord și vest  Munții Carpați constituiau o pavăză împotriva Austro-Ungariei.  În octombrie 1883, Regele Carol I a încheiat  Tratatul politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria, la care au aderat ulterior Germania şi Italia. Acest Tratat constituia singura soluţie a momentului pentru a contracara o eventuală ofensivă a  Rusiei împotriva României. Rusia era promotoarea panslavismului, mișcare politică apărută la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop unirea tuturor popoarelor slave. Atenția principală era îndreptată către Balcani, unde slavii sudici erau stăpîniți pînă la înveputul secolului XX de două mari imperii: Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică atât de Imperiul Rus cât și ulterior de succesorul acestuia,  Uniunea Sovietică, dar în calea acestuia se aflau românii care-și doreau independența.

România în timpul Primului Război Mondial

            Neutralitatea

          Austro-Ungaria  declanșează ostilitățile Primului Război Mondial în 28 iulie 1914 sub pretextul pedepsirii Serbiei pentru sprijinul acordat de către aceasta organizației teroriste „Mîna Neagră”,  în realitate urmărind suprimarea independenței și libertăților statelor independente apărute în Peninsula Balcanică în ultimele decenii. În consecință, așa cum am arătat mai sus, Franța, Anglia și Rusia declară război Austro-Ungariei și aliatului acesteia, Germania. Germania și Austria solicită României să intervină în război în favoarea acestora conform tratatului din 1883.

          La izbucnirea Primului Război Mondial, Regele Carol I , în vîrstă de 75 de ani, era grav bolnav. El semnase în 1883 un tratat secret care lega România de Tripla Alianță. Tratatul obliga părțile la sprijin militar reciproc  doar în cazul în care Rusia ar fi atacat unul dintre membrii tratatului dar Carol era convins că onoarea îl obligă să angreneze țara în război de partea Imperiului German. În 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol a comunicat membrilor acesteia  existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție ferma din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 10 octombrie 1914 mîhnit pentru că nu și-a putut ține promisiunea de onoare, afirmînd pe patul de suferință că regretă doar faptul că nu a murit înainte de începerea războiului. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

          Timp de doi ani România s-a aflat sub presiunea celor două  tabere pentru a li  se alătura în război sau cel puțin de a păstra o „neutralitate” binevoitoare. Tratativele cu România erau îngreunate de faptul că atît o parte cît și cealaltă stăpîneau teritorii ce aparțineau de drept Moldovei parte a  României: Rusia stăpînea Basarabia iar Austria era  stăpînă  în Bucovina. Opinia publică era în general  favorabilă Antantei.  Pătura cultă din care făcea parte și clasa politică era în general de formație culturală franceză  deoarece majoritatea făcuseră studii în Franța. Era și o parte intelectuală însemnată de formație culturală germană, dar majoritatea acestora erau români ardeleni  și bucovineni  instruiți în imperiul austriac sa german dar care doreau cu ardoare întregirea Țării prin Unirea cu Transilvania și Bucovina. Deși deciziile politice nu țin în general cont de opinia publică,  balanța a fost în cele din urmă înclinată în favoarea Antantei de către Regina Maria care se născuse și trăise în Anglia, fiind membră a casei regale a acestei țări.

Regina reușește să-și convingă și soțul, Regele Ferdinand care se născuse și trăise în Germania pînă la sosirea sa în România în calitate de prinț moștenitor, că interesele majore ale României nu puteau fi susținute decît de către Antantă. Regina Maria fiind crescută și educată să se comporte ca un șef de stat, avea un foarte dezvoltat simț istoric și diplomatic. Deșii la începutul războiului puterea militară și economică a Germaniei și Austriei era mai mare decît a adversarilor lor, Regina Maria știa că într-un război de durată, aceste resurse se vor epuiza iar Franța și Anglia, posesoare a unor uriașe imperii coloniale, vor rezista și în final vor învinge. Totodată cu simțul ei diplomatic atît de dezvoltat sesizează faptul  că, pentru a obține beneficii maxime pentru țară, nu trebuie să întîrzie prea mult în starea de neutralitate.

Angrenarea României în război

Vara anului 1916 devenise din nou critică pentru  Antantă care făcuse cu greu față ofensivei  germane de la Verdun, situație în care Franța cere din nou României să se alăture Antantei, solicitînd totodată Rusiei să accepte cererile României.  În aceste împrejurări şeful Marelui Cartier General rus transmitea la Bucureşti, la 1 iulie 1916, faimoasa telegramă prin care soma România să intre în război ,,acum ori niciodată”. În această situație  Guvernul României , înmînează  ambasadei  Franţei la Bucureşti la 3 iulie 1916, condiţiile absolut necesare intrării României  în război. Negocierile se încheie la începutul lunii august 1916 cînd  România a semnat alături de puterile Antantei  două documente secrete de o deosebită importanţă: Tratatul de alianţă şi Convenţia  militară. Semnarea documentelor s-a făcut  într-o discreţie desăvârşită, la moşia familiei Brătianu de la Florica, în dimineaţa zilei de 17 august 1916.
        Conform convenţiei politice, România se obliga să declare război numai Austro-Ungariei şi să intre în conflict împotriva acesteia, nu mai târziu de 28 august 1916. Se stipula, în acelaşi timp, egalitatea de tratament a României cu puterile Antantei la viitoarea conferinţă de pace, precum şi tertoriile care urmau să fie unificate cu România după război.
        În conformitate cu Convenţia militară, ofensiva armatei române în Transilvania trebuia să fie susținută  de ofensiva trupelor anglo-franceze de la Salonic pentru a reţine forţele bulgare în sud, iar Rusia se angaja la o ofensivă în Bucovina şi la trimiterea a două divizii în Dobrogea pentru asigurarea flancului de sud al armatei române. La 27 august 1916 a fost convocat Consiliul de Coroană, sub preşedinţia  regelui Ferdinand. Primul Ministru I.I.C. Brătianu a prezentat conţinutul înţelegerilor cu Antanta şi-a cerut intrarea României în război. Toţi cei prezenţi, cu excepţia lui Titu Maiorescu şi a lui P.P. Carp, care susţineau politica de expectativă, s-au declarat de acord şi au susţinut decizia guvernului. În aceeaşi seară a fost  înmânat la Viena, ministrului de externe austro-ungar, declaraţia de război. A doua zi, Germania a declarat război României, apoi Bulgaria (30 august) și Turcia (1 septembrie).

Operațiunile militare ale României

          Operaţiunile militare au început în noaptea de 27/28 august 1916, prin trecerea Carpaţilor în 18 puncte, într-o atmosferă de entuziasm general, deşi armata română era deficitară în privinţa dotării, în artilerie grea, mitraliere şi aviaţie. Primite cu braţele deschise şi cu bucurie de către populaţia românească din Ardeal, trupele române au ocupat Braşovul, Topliţa, pătrunzând în zona secuiască. Dar Franța nu declanșează operațiunea de la Salonic la amploarea cerută și nici Rusia nu acoperă spatele frontului cu trupele promise să apere Dobrogea. În aceste condiții, la 1 septembrie 1916 trupe germano-bulgaro-turce aflate pe teritoriul Bulgariei, conduse de feldmareșalul August von  Mackensen ocupă Turtucaia provocând o gravă înfrângere trupelor române care apărau fortăreaţa, ocupînd astfel practic Dobrogea. În Transilvania,  la 26 septembrie 1916 sub conducerea generalului E. von Falkenhayn trupele germano-austro-ungare  trec  la contraofensivă, rupînd  apărarea românească în Banat şi pe crestele Carpaţilor Meridionali. În schimb de-a lungul Carpaţilor Orientali, Eremia Grigorescu a câştigat bătălia pentru apărarea trecătorilor Moldovei, sub lozinca ce va căpăta în 1917 valoare de simbol, „Pe aici nu se trece!”.  Trupele inamice trec Carpații Meridionali ocupînd Oltenia, iar în sud trupele lui Mackensen trec  Dunărea prinzînd armata română într-un clește de foc  și fier, reușind în cele din urmă să ocupe Bucureștiul  la 6 Decembrie 1916. Guvernul, autorităţile, armata şi o parte din locuitori s-au retras în Moldova, la Iaşi, care devine capitala unei Românii restrânse la centrul şi nordul Moldovei, după ce frontul a fost stabilizat pe cursul inferior al Siretului.

Pe teritoriul rămas sub autoritatea regelui şi a guvernului de la Iaşi, aflat acum la jumătate, a început o muncă extraordinară de refacere a armatei române, în condiţiile lipsurilor de tot felul, a tifosului exantematic care a afectat peste 30.000 de persoane. Un rol deosebit în acest efort l-a avut misiune militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot care s-a identificat cu nevoile şi aspiraţiile româneşti.

Eșecul campaniei românești din 1916 se datorește slabei înzestrări și instruiri a armatei în raport cu cerințele momentului, dar în primul rînd a nerespectării de către aliați a promisiunilor de ajutor făcute.

În vederea ralierii tuturor structurilor sociale la efortul de rezistenţă, regele Ferdinand a promis, iar Parlamentul reunit la Iaşi a aprobat, efectuarea a două reforme de importanţă majoră pentru progresul ţării : reforma electorală (vot universal) şi cea agrară.
       În condiţiile de atunci, de extremă gravitate pentru ţară, guvernul român, neprevăzând ceea ce se va întâmpla mai apoi, a depus în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional. El conţinea arhivele, devize, mari valori de artă, lingouri și monezi de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte bisericeşti de valoare ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei, vechi manuscrise etc.
       Pe teritoriul ocupat, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, sudul Moldovei, s-a organizat un regim de ocupaţie care a excelat prin exploatarea epuizantă a bogăţiilor solului şi subsolului în beneficiul Puterilor Centrale.  România fusese amăgită de către Antantă cu mari promisiuni de ajutor militar dar a fost folosită doar ca momeală-victimă pentru atragerea unor importante forțe germane de pe teatrele de război active. Consecința imediată a fost că inamicii au pus mâna pe resursele materiale  românești de care aveau mai multă nevoie decît de ostași combatanți.

În vara anului 1917 forțele germane reiau ofensiva împotriva României (a ceea ce a mai rămas din ea) încercînd să o lichideze definitiv. Rezistența eroică românească de la Oituz, Mărăști și Mărășești au zădărnicit această acțiune. Între timp forțele rusești aflate în sprijinul românilor pe frontul din Moldova se dezagreghează sub influența bolșevică, refuzînd să mai lupte pe front dar în schimb se dedau la acțiuni samavolnice și de jaf împotriva populației românești autohtone, astfel că se transformă din aliați în inamici.

Înfrîngerea

Constatînd că micuța Românie nu mai prezinte un pericol real, forțele germane și austroungare renunță la planurile de ocupare a restului României trecînd la intensificarea exploatării resurselor țării îndeosebi a petrolului și a resurselor agroalimentare prin rechiziții forțate. Forțele românești pot astfel să-și îndrepte efortul împotriva pericolului bolșevic de la răsărit, pe care-l lichidează.

La 7 noiembrie 1917 bolșevicii preiau puterea în Rusia și încetează orice ostilități împotriva Puterilor Centrale, lăsînd România fără nicio speranță împotriva inamicilor. România este nevoită să accepte condițiile inamicilor semnînd  Tratatul preliminar de pace în data de 5/18 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București.

România părea a fi definitiv înfrîntă în Primul Război Mondial. Dar pînă la urmă se vede că Dumnezeu a vrut altfel. Peste nici un an România își va reveni, ba mai mult, va devenii ceea ce se va numi ROMÂNIA MARE. Ce și cum s-a întîmplat vom vedea mai tîrziu. Atunci poate vom întrezării și soarta Tezaurului Românesc  căzut în mîna bolșevicilor.

Grupaj realizat de Mihai Fucă-Tomescu, Clubul Monarhiștilor Bistrițeni

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]