29 august 1916 - 29 august 2016

100 de ani de la nașterea Monseniorului Grigore Zăgrean

Preotul Monsenior Grigore Zăgrean

 

Preotul Grigore Zăgrean s-a născut în 29 august 1916 în satul Tăure, comuna Nimigea, judeţul Bistriţa-Năsăud. Providenţa l-a ,,trimis” în această lume într-o zi cu semnificaţie religioasă, ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

A copilărit în satul natal, într-o familie numeroasă, de ţărani. Urmează şcoala primară în Tăure, îşi continuă studiile la Liceul Grăniceresc ,,George Coşbuc” din Năsăud. Aici va avea ca profesori renumite personalităţi ca: Vasile Bichigean şi Virgil Şotropa.

Mediul familial creştin, influenţa profesorului său de religie, frumuseţea ceremonialului religios, modelul de trăire spirituală pe care l-a identificat în persoana episcopului Iuliu Hossu, l-au determinat să se înscrie la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj, pe care a urmat-o în perioada 1936-1940.

După o perioadă de ,,frământări” şi clarificări  personale, cauzate şi de nefastele urmări ale Dictatului de la Viena din 1940, tânărul teolog alege între postura de preot celib pe cea de preot căsătorit.

În 1943 se căsătoreşte şi va fi hirotonit în catedrala ,,Schimbarea la Faţă” din Cluj, de către episcopul Iuliu Hossu. Începe activitatea pastorală în comuna Parva, judeţul Bistriţa-Năsăud. Funcţionează aici ca preot între anii 1943-1946. Revigorează viaţa spirituală a credincioşilor din această localitate, este alături de fugarii părveni retraşi în văgăunele munţilor pentru a nu fi înrolaţi în armata austro-ungară, este contactat prin tatonări de membrii organizaţiilor anticomuniste.

Probleme familiale, moartea socrului său, îl determină să se mute din parohia Parva în cea din Şopteriu, comuna Râciu, judeţul Mureş, în anul 1946. Aici va păstori pe credincioşii şoptereni, până va fi nevoit să părăsească biserica şi casa parohială din Şopteriu, în iulie 1948, deci cu mult înainte de apariţia Decretului 358 din 1 decembrie 1948, decret care consfinţea scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

Se retrage la Sânmărtinul de Câmpie în toamna anului 1948 şi se ocupă cu agricultura în gospodăria soacrei sale. Nu uită că este  preot şi în clandestinitate deja, asigură servicii religioase credincioşilor greco-catolici din Sânmărtin, rămaşi fideli Bisericii Blajului.

În 27 aprilie este arestat împreună cu alţi trei credincioşi. Alături de aceştia este închis în penitenciarul Tribunalului Militar din Cluj. În 24 iunie 1949 este judecat şi condamnat la două luni de zile închisoare corecţională. Va fi eliberat după şase luni şi jumătate de detenţie.

Reîntors la Sânmărtin, începe o luptă zadarnică de achitare a cotelor impuse de noul regim comunist agricultorilor. Dându-şi seama că viitorul copiilor săi este periclitat, părăseşte localitatea natală a soţiei şi se mută cu familia la Tăure. De aici va ajunge la Şieu-Cristur, comuna Şieu-Odorhei. Se angajează salahor pe un şantier de la calea ferată. I se acordă ca locuinţă cantonul CFR nr. 41, aflat între cătunul Podirei şi satul Chintelnic. Aici va locui, cu o întrerupere de doi ani, până în 1998.

Este angajat pe bază de contract, ca muncitor la calea ferată. Devine apoi referent la Districtul CFR din Şintereag. Este dat afară de acolo, ajunge din nou muncitor la ,,ştrec”. I se oferă postul de vânzător de bilete la halta Arcalia, de unde se şi pensionează.

Are o familie numeroasă, zece copii (unul moare de timpuriu), pe care îi şcolarizează cu multe sacrificii. Opt dinte ei fac studii superioare. În toţi aceşti ani îşi continuă activitatea clandestină de preot. Cantonul CFR nr. 41 devine o mică biserică unde se adunau la liturghiile duminicale sau în sărbători credincioşi greco-catolici şi nu numai, din multe localităţi ale judeţului Bistriţa-Năsăud.

Deşi a fost urmărit de securitate, conform dosarului său de la CNSAS, din anul 1949 până în octombrie 1989, s-a deplasat de multe ori la foştii săi credincioşi din Şopteriu, Visuia, Sânmărtinul de Câmpie, Parva şi din multe alte localităţi, înfruntând prigoana miliţienilor, a securiştilor.

În 1970 îl vizitează la mănăstirea Căldăruşani, unde avea domiciliul obligatoriu, pe episcopul Iuliu Hossu, care îi încredinţează personal speranţa lui în renaşterea Bisericii Române Unite cu Roma.

După 1989 se angajează cu toate forţele în procesul de reconstrucţie  a Bisericii Române Unite cu Roma din Bistriţa şi din alte localităţi ale judeţului. Reînfiinţează parohia greco-catolică din Bistriţa, împreună cu devotaţii săi membri ai consiliului parohial obţine un teren pentru construirea unei biserici. Are şansa să o vadă sub acoperiş.

Este numit protopop, apoi protopop onorar. Pentru meritele sale, pentru fidelitatea faţă de Biserica Română Unită cu Roma, pentru tăria lui în credinţă Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte în anul 2003 Prelat Papal.

Moare în 19 februarie 2005,  fiind înmormântat în cimitirul din satul Chintelnic. Viaţa sa a fost o permanentă rugăciune, o exemplificare concretă a celebrului enunţ aparţinând primului Cardinal al românilor, episcopul Iuliu Hossu: ,,Credinţa noastră este viaţa noastră”.

 

                                                       Radu Iustinian Zăgreanu

 

A trăit ca un Monsenior…

 

,,Fugit, interea, fugit irreparabile tempus” - ,,între timp fuge, fuge timpul și nu poate fi recuperat, este ireversibil”, scria poetul roman Vergilius Publius Maro.

A trecut, iată, ireversibil un centenar de când pe plaiurile bistrițene vedea lumina zilei Grigore Zăgrean, clericul, preotul, ,,pușcăriașul”, mărturisitorul credinței, preotul clandestin, protopopul, prelatul papal și monseniorul de mai târziu.

Un suflet luminos, care și-a revărsat harurile primite cu generozitate asupra familiei, aproapelui, credincioșilor și necredincioșilor, timp de 88 de ani, pe durata pelerinajului pământesc orânduit de Domnul.

Înarmat de mic cu credința în Dumnezeu, prin educația creștină primită, și-a desăvârșit studiile la Academia Greco-Catolică din Cluj și a primit cu bucurie taina preoțească pe care o va onora cu fidelitate timp de 61 de ani.

Bun și grijuliu părinte a 10 copii, în vremuri grele, a muncit cu brațele lui pentru a-i întreține, a-i crește în credința greco-catolică și a-i ajuta să-și găsească rostul în viață.

Un vrednic părinte protopop, așa l-am cunoscut noi, cei tineri, un cleric distins care nu făcea rabat nici de la cele mai mici principii de bun simț și de comportament. E impresionant când vezi exemplul unei persoane în vârstă, venerabil cleric, ce-și descoperă capul cu reverență, trecând prin fața bisericii, în plină iarnă, sau chiar în fața unui coleg preot mai tânăr pentru a-l învăța ce înseamnă respectul. Un învățător ce asculta cu răbdare pe ucenicul care, nerăbdător să se afirme sau să se impună, întrerupea, învățându-l, astfel, ascultarea…

Era un abil predicator, un zelos administrator al Sfintelor Taine, precum și un înțelept conducător al turmei încredințate, în vremuri de restriște, un adevărat ucenic a lui Cristos, perseverent alături până sub Cruce, un neobosit apostol care a trecut fără compromisuri chiar și prin focul persecuției comuniste: arestul, interogatoriile și detenția comunistă.

O personalitate marcantă a Bisericii Greco-Catolice, ce renăștea din propria-i cenușă în anii ´90, care și-a păstrat dârzenia și demnitatea angajamentului preoțesc în pofida trecerii ireversibile a timpului, dar mai presus de toate, și-a păstrat tinerețea zelului și eroismul sufletului preoțesc.

Vestea perseverenței în slujire și a fidelității sale în credința catolică a ajuns până la Tronul pontifical al Romei, de unde însuși Sf. Ioan Paul al II-lea i-a acordat bine cuvenitul titlul ,,Monsenior” și ,,Prelat papal al Sanctității Sale”.

Într-adevăr, a trăit ca un Monsenior, a glăsuit ca un Monsenior, s-a comportat ca un Monsenior, iar parfumul prezenței sale spirituale mai adie și acum printre noi, la 12 ani de la vremelnica despărțire, ca o tămâie de bună mireasmă spirituală.

Să-i fie sufletul binecuvântat

Și-n Cer, în preoția sfântă înveșmântat,

La Masa Altarului ceresc slujească,

Și în fericirea cerească pe veci viețuiască,

Să-i fie odihna în Lumina eternă înveșmântată,

Iar memoria, în suflete, cu reverență păstrată!

Odihnească în Pacea Domnului binecuvântată!

                                             

 

                                                                           

 100 de ani de la nașterea Monseniorului Grigore Zăgrean

 

       „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Aşa-i plăcea monseniorului Grigore Zăgrean să spună, citând pe episcopul Iuliu Hossu, primul cardinal al României.    Cel pe care-l  comemorăm astăzi, a dat şi el tributul său de sacrificii pentru Biserica noastră în timpul prigoanei comuniste. A preferat umilinţa, a preferat sărăcia, a preferat greutăţile şi privaţiunile în locul celei mai cumplite trădări. Monseniorul Grigore Zăgrean poate fi numit fără teama de a greşi, un mărturisitor al Bisericii Greco-Catolice. Dar el nu s-a mulţumit doar cu atât.

       Îndată ce s-au ivit zorii libertăţii românilor, în urmă cu 25 ani, părintele Zăgrean, deşi avea o vârstă venerabilă a pornit cu entuziasm şi multă încredere la reconstrucţia Bisericii Greco-Catolice din urbea noastră. N-a fost scutit nici de data aceasta de jigniri, de agresiuni verbale şi chiar fizice, însă a rezistat, a privit înainte cu încredere în izbânda şi în dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că părintele Zăgrean a fost un luptător, un mare caracter, un vrednic slujitor al altarului.

       Roadele stăruinţei şi sacrificiilor sale nu au întârziat să apară, Biserica noastră a renăscut, şi tot ceea ce înseamnă comunitate greco-catolică în protopopiatul Bistriţa poartă amprenta sa. Ba mai mult, cred că temelia tuturor acestora ar putea purta numele „Grigore Zăgrean”.

       L-am cunoscut pe părintele Zăgrean încă de la începutul activităţii mele preoţești şi îi mulţumesc pentru toate cele care m-a învăţat în aceşti ani, cu dăruire, cu generozitate, cu înţelepciune.  Acestea m-au ajutat în devenirea mea ca  preot. Am petrecut în preajma Părintelui Zăgrean multe momente mărețe din viaţa Bisericii noastre. A fost un om de mare caracter care înţelegea întotdeauna semnificația momentului şi îi dădea valoare şi greutate adevărată. Monseniorul Grigore a fost şi a rămas un bărbat curajos, înzestrat cu multă tenacitate, dăruire şi energie. A știut să folosească talanţii de care l-a învrednicit Domnul, iar de-a lungul timpului a dobândit o cultură umanistă şi spirituală foarte aleasă știind să transmită valorile doctrinei creştine celor care l-au înconjurat. Pentru mine a fost un model şi nu ştiu cum să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru aceasta.

       Părintele Grigore Zăgrean ne-a învăţat pe toţi colegii mai tineri ce înseamnă răbdarea, optimismul, credinţa adevărată, onestitatea, virtutea, curajul de a lupta pentru adevăr şi dreptate. Acestea au fost de fapt coordonatele vieţii monseniorului Grigore Zăgrean şi aşa  i-a învăţat pe toţi din jurul lui: preoţi şi mireni, tineri şi vârstnici, săraci şi bogaţi. El ne-a transmis toate aceste lucruri prin pilda vieţii sale şi prin cuvântul său. Şi n-a făcut-o oricum, ci aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: cu blândeţe, cu bunătate şi cu multă iubire. Singura dorinţă a părintelui Zăgrean a fost ca biserica pentru care şi-a sacrificat tinereţea, familia şi întreaga viaţa să se întărească şi să crească pentru regenerarea morală şi spirituală a poporului român.

       Acesta este testamentul său lăsat nouă, preoţilor mai tineri şi tuturor credincioşilor pe care i-a păstorit. Sunt convins că sufletul dascălului nostru, părintele Zăgrean, veghează şi de acolo din ceruri asupra noastră, iar noi încercăm în fiecare zi să nu-l dezamăgim niciodată.

                                                                                                      Pr. Protop.  Ioan Vasile Frișan

 

 

Monseniorul Grigore Zăgrean

 

Personalitatea e darul cel mai de preţ pe care omul şi-l poate oferi lui însuşi prin autocunoaştere şi voinţă de autodepăşire, prin efort propriu şi cu sprijinul factorilor educaţionali. ,,Spun şi magii, spun şi regii, că din câte-n lume avem, personalitatea e binele suprem", scria Goethe în opera Faust.

Aceste cuvinte se potriveau întru totul Monseniorului Grigore Zăgrean. A fost o personalitate a urbei noastre, un păstor deosebit, a cărei amintire este încă vie în mintea şi în viaţa noastră. Cine poate uita zâmbetul şi seninătatea privirii sale, care inspira tuturor curaj şi încredere? Cine poate uita preocuparea sa atentă pentru toţi credincioşii din Bistriţa, nu numai cu privire la propăşirea lor spirituală, ci şi la grijă sa pentru progresul lor material?

A fost un apărător al dreptăţii, al  adevărului şi al moralei creştine. A fost preotul care a stat drept într-o lume strâmbă. Nu titlurile au fost importante pentru el, ci exemplul lui de zi cu zi. Rolul său a fost hotărâtor în formarea mea. Un exemplu viu, că oamenii pot trăi şi altfel: în adevăr, în demnitate, şi mai presus de toate, în credinţă.

Astăzi când se împlinesc 100 de ani de la naşterea Monseniorului Grigore Zăgrean, am putea vorbi, fără a greşi sau exagera, de o personalitate istorică, iubitoare de neam şi de Biserică.

 

Pr. Ioan Țolca

 

Un gând  la o aniversare

 

Nu știu cum a fost ziua de 29 august 1916, în care s-a născut Monseniorul Grigore Zăgrean, nu știu dacă natura s-a bucurat de venirea pe lume a unui prunc, dar știu că s-a bucurat familia Zăgrean, s-a bucurat cerul pentru un slujitor vrednic la altar, vrednic de toată admirația între confrați, vrednic  de toată recunoștința  ce i-o datorează turma pe care a păstorit-o și mai ales persoanele cărora le-a marcat viața. Printre ei mă număr și eu. Ce mi-a rămas de la Monseniorul Grigore? Bunătatea părintească, bunătatea răbdătoare, statornică și mai ales acea dragoste de oameni care poate depăși orice obstacole și poate învinge cele mai uluitoare încercări.

Cu recunoștință și pioasă amintire, mă rog Părintelui Veșnic ca sufletul Monseniorului Grigore să fie așezat în rândul martirilor pentru credință, plăcuți lui Dumnezeu.

                                                                                                  Pr. Protop. Felician Neagoș

 

  Scurt tratat de demnitate

(un fragment din convorbirile domnului Ioan Turc cu Monseniorul Grigore Zagrean)

 

Ioan Turc: Părinte Grigore Zăgrean, să revenim la actul de forță al puterii comuniste și mă refer la anihilarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). Vă rog să ne descrieți care a fost atmosfera în parohia în care slujeați dumneavoastră și în parohiile învecinate în fața acestui act dictatorial?

Părintele Grigore Zăgrean: Înainte de a relata atmosfera creată atunci, când a început să se pornească prigoana în mod practic, cred că nu este lipsit de interes să elucidez unele antecedente. Era încă prin luna iulie 1948, după cât îmi aduc aminte. A venit într-o zi primarul comunei și mi-a spus că a primit ordin să-i predau cheia bisericii. Menționez că înainte de a se întâlni primarul cu mine, am fost informat printr-un om binevoitor de ceea ce se va întâmpla. Primarul mă punea la încercare, ca să vadă cum voi reacționa. În fața unui refuz categoric, avea motiv să mă aresteze…Într-o duminică înainte de a preda cheia bisericii, oamenii m-au întrebat ce se mai aude prin alte sate din jur… Atunci eu m-am simțit obligat ca în proxima duminica să le spun care e situația, să le explic că pentru Biserica noastră vin vremuri grele și că vom fi persecutați, dar să nu se descurajeze. Să nu renunțe la credința lor, pentru că lepădarea credinței este un păcat de moarte. Orice putem recupera. Dacă pierdem un bun, îl putem recupera sau îl putem redobândi pe altă cale, dar credința odată pierduta e greu s-o mai recâștigi…Vă spun, domnule Ioan Turc, în viața mea am fost la multe înmormântări, dar n-am auzit așa un plâns cum a fost atunci în toată biserica…Văzând că se apropie pericolul și pentru noi, luna octombrie în biserica catolică este dedicată rugăciunii Sfântului Rozar, în fiecare seară făceam acolo, în cimitir, rozarul în genunchi, pe iarbă. La sfârșit intonam cântări mariane. Cei care erau adepții partidului comunist mă înjurau și ziceau: ,,- Ce-i mai trebe și la popa ăsta de cântă, și mai face rugăciuni”. Eu nu am reacționat, nu le-am făcut niciun reproș mi-am văzut de treburi și am tăcut din gură.

Ioan Turc

 

 

Preliminarii la dosarul întocmit de securitate preotului Grigore Zăgrean

 

În urmă cu câțiva ani eram prezent la CNSAS pentru a studia dosarul de urmărire întocmit de fosta securitate tatălui meu, preotul Grigore Zăgrean. M-au invadat niște emoții zguduitoare când am început să-l lecturez. Reacționam cam în felul următor: mă ridicam în picioare, în sala de studiu, și ziceam că nu se poate așa ceva. Dându-mi seama că deranjam pe cei din jur, continuam să mă ridic din când în când în picioare, dar fără a spune nimic.

Nu-mi puteam imagina că atâtea persoane au supravegheat, un om, aș zice, inofensiv, suspectat  că și-a păstrat credința și care în condiții de clandestinitate și riscându-și libertatea, continua să acorde o minimă asistență spirituală foștilor săi credincioși, rămași fideli Bisericii Blajului.

Prima mea uimire provocată de parcurgerea dosarului a fost durata lungă în care ochiul vigilent al securității comuniste l-a supravegheat pe tatăl meu, din 1949 până în 18 octombrie 1989, când este consemnată ultima ,,notă informativă”. Din păcate, urmărirea preotului Grigore Zăgrean a continuat și după 1990.

A doua uimire este numărul mare de informatori folosiți: colegii de muncă de la ștrec, vecini și cunoscuți din Chintelnic, din Rus (jud. Sălaj), din satele Șopteriu, Visuia, Delureni etc.,  șefi de post de miliție din Șieu-Măgheruș, Rus, Parva,  șefi de gară, controlori de bilete CFR, multe fețe bisericești, mai ales din Țagu, Visuia, Șopteriu. Rețeaua informatorilor era diabolică.

Din informările din 1949 se cristalizează profilul unui preot idealist, al unui credul, și al unui naiv. Tatăl meu afirma răspicat că regimul comunist nu se va putea cuibări pe la noi, că deschisa confruntare comunism-credință se va sfârși prin biruința lui Cristos. Spera ca mulți români în venirea americanilor. I se imputa că a refuzat să vorbească în biserică, în 1946, de procesul lui Iuliu Maniu, că fost simpatizant PNL,  că este ,,un dușman înfocat al regimului” (în 1950). Nutrea convingerea  că ,,în curând se va reveni asupra deciziei desființării cultului greco-catolic și va reveni iar preot în comuna Șopteriu”.

Faza naivului sincer este înlocuită treptat cu circumspecția, prin retragerea în sine sau prin dejucarea provocărilor informatorilor.

Uimește străduința securiștilor de a-și instrui informatorii și de a le solicita acestora propuneri de pedepsire a preotului recalcitrant. Un preot din Visuia (Dumnezeu să-l ierte!) propunea ofițerului de securitate o nouă arestate a preotului Grigore Zăgrean și aruncarea lui în închisoare. Tatăl meu apare în notele securității cu diverse pseudonime: Zota Mircea, profesorul, Bistrițeanu etc. Într-o notă din 5 mai 1970 se propunea ,,atragerea sa la colaborare cu organele noastre”.

Supravegherea se perfecționează treptat, cu trecerea anilor. Se fac interceptări telefonice, se devoalează corespondența, se realizează interceptări audio. Se recurge și la filaj pentru deplasările tatălui meu pe la preoții romano-catolici din Moldova, cu prilejul unor sărbători.

Toți cei care au intrat în contact cu preotul Zăgrean, cu ,,obiectivul”, devin suspecți și se solicită referințe despre ei.

După pensionare ,,obiectivul” reia legăturile  cu o serie de preoți ,,netrecuți”, în consecință urmărirea se intensifică. Tata e bănuit că ar fi un pion principal  al acțiunii ,,Apelul”, ca urmare a unei scrisori a Doinei Cornea prin care cunoscuta disidentă cerea relegalizarea BRUR.

Aproape toți membrii familiei noastre devin suspecți și securitatea cere date și informații despre ei. Sunt reproduse fragmente din corespondența tatălui meu, cu preoții greco-catolici, cu viitorul Cardinal Alexandru Todea.  Este reprodusă chiar și o rugăciune a Papei Ioan Paul al II-lea  prilejuită de Anul Marian, 1987.

În 1988 munca informativă  prevedea deja o planificare, cu termeni și responsabilități.

Interesante sun dialogurile preotului Grigore Zăgrean cu diverși ofițeri de securitate.

            Dosarul de securitate al tatălui meu conturează portretul unui preot care n-a abdicat de la principiile sale, care și-a purtat cu demnitate crucea, gata ,,de orice sacrificiu”, cum îi mărturisea într-o scrisoare Episcopului Alexandru Todea, pentru Biserica sa, pe care a slujit-o cu totală dăruire.

                                        Ion Radu Zăgreanu

 

 

Diploma

                                                                                         In memoriam Monsenior Grigore Zăgrean

 

 

           -Dă cu mâtca, dă cu șpițul! Dă cu mâtca, dă cu șpițul! Mâtca-i partea aia groasă a târnăcopului, aia borcănată ca nasul lui Damaschin, iar șpițul îi vărful ascuțit.

Acesta era refrenul pe care Vasile și Petrică îl auzeau de vreo două zile de când șeful  Olteanu îi luase în echipă pe cei doi novici, pe  noii lucrători angajați  de vreo trei săptămâni la ștrec. Începătorii, aflați acum sub comanda lui, trebuia  să primească botezul buratului, lucrare care consta în introducerea pietrelor  sub traversele de lemn cu ajutorul târnăcopului. Pe Olteanu îl isteriza lipsa de ritm a celor care burau. Chiar și atunci când această operațiune era efectuată concomitent de două, trei echipe, a câte doi muncitori fiecare, el avea plăcerea nebună să asculte muzica buratului, cum îi spunea el ritmului loviturilor de târnăcop. Când era încântat  de ritm se așeza pe o șină și  bătea suprafața de metal lucioasă  cu pala cântând: mâtca, șpițul, mâtca, șpițul!

Ploaia măruntă, care se pornise de dimineață, i se prelingea lui Vasile din pletele lui lungi și lățoase pe gât. Ridică în diagonală o privire spre seful Olteanu. În pelerina trasă peste umerii lui lați, cu ciucluiul pe cap, i se părea că seamănă cu o căpiță de trifoi peste care curgeau șiroaiele de apă. Un cioban într-un cojoc negru, fără botă, așa era Olteanu. Ochii lui bulbucați interceptară parcă intenția lui Vasile de a-i zice ceva. Lucrătorul tăcea în continuare. Șeful nu-i făcu nicio observație, perora melodia cu mâtca și cu șpițul. Niște stropi i se scurseră lui Vasile pe șira spinării. Își aduse aminte, că în urmă cu câteva zile, ăla, căruia unii îi ziceau domnu părinte, l-a numit nesăbuit. Nu a priceput el ce înseamnă asta, dar bănuia că popa se referea la faptul  că nu purta o pălărie, când soarele era insupotabil. Acolo, pe calea ferată, vara mușca torid, cu dinții de metal ai șinelor. Între șerpii paraleli de fier, focul tartarului te mângâia cu fierbințeala verii uscându-te ca pe o plantă dintr-un deșert. Nu-l avea la inimă pe așa-zisul părinte. I se părea că Olteanu îl protejează, îl scutește de la muncile mai grele. Îl destina mai ales pentru profilare, aranjarea pietrelor după ce se terminau lucrările, buratul sau înlocuirea traverselor. Simțea o anume aversiune față de acest om. Nu și-o putea explica. Aici toată lumea era tovarăș, iar  popa strica comuniunea cu  acest apelativ.  Știa de la școală acest cuvânt, domnii erau cu boierii, cu chiaburii. Popa avea caschetă de ceferist, purta salopetă, era deci de-al ștrecului, muncitor și tovarăș. Probabil că ,,vechii” echipei vroiau să-i păcălească pe ei doi, să facă mișto de ei sau poate așa îl luau peste picior  pe cel care îl numeau domnu părinte. De câte ori se iveau momente în care Vasile lucra ceva împeună cu Petrică, făceau schimb de invective destul de dure la adresa părintelui.

Într-o zi, Grigore, căci așa se numea părintele ,,celorlalți”, i-a surprins cum îl bălăcăreau, cum  atașau verbal pe lângă cuvântul părinte organe sexuale  masculine și feminine.

Vasile și Petrică s-au așezat la umbra în spatele unei stive de traverse de lemn proaspăt creuzotate. Era ora amiezii și soarele revenit era parcă mai îndârjit. Grigore  s-a retras de partea cealaltă a grămezii de traverse. Sta în picioare și-și făcea o rugăciune înainte de a mânca. Nu vroia să-și afișeze ostentativ statutul lui de preot ,,netrecut”, care ajunsese muncitor la calea ferată. Îi părea bine că a aflat un loc de muncă. Era cu ,,bube”, cum îi spuse un tovărăș care îi dovedise că îi cunoaște  în detaliu dosarul și știa și despre acea perioadă a lui Grigore de după gratii.

-Am trăit să o văd și pe asta!, i se adresă Petrică luiVasile. L-am văzut pe popa p….cum se ruga aici în spatele lemnelor.

-Poate îi chiar popă, îl completă Vasile. Toți nebunii îs popi acuma.

Grigore le auzi dialogul. Atunci îi răsări în gând surpriza pe care o va pregăti celor doi tineri colegi de muncă.

-        O să le-o coc eu, își zise, ca pentru sine Grigore.

Zilele de muncă, robota, cum zicea Manole, așa învățase el la cursurile serale de       absolvire a șapte clase, își urmau cursul lor obișnuit și monoton.

Grigore aștepta mai ales sfârșitul de săptămână. Sâmbăta, după ce sosea de la muncă, își schimba hainele, devenea civil, își păstra totuși cascheta de ceferist și se pregătea să plece spre gară. Se urca în trenul de Luduș care-l ducea spre credinciosii lui de  la câmpie care îl așteptau cu înfrigurare. Lunea revenea la ștrec revigorat. Tot timpul se considera ,,un surogat de ceferist”.  Sintagma aceasta o repeta celor care întâmplător sau nu, îi aflau traseul destinului său de până atunci.

Astăzi era mai bine dispus. Cineva îi plătise un număr mare de liturghii, de fapt l-a rugat să se roage pentru acesta și pentru familia lui. L-a plătit nesperat de bine, cam un sfert din salariul lui lunar de muncitor.

De  sâmbătă,  șeful Olteanu le-a spus că luni va fi o zi rea. Aveau de ripat o porțiune dintr-o curbă, actvitate  destul de grea și de complicată. Pe Grigore nu-l preocupa asta. În deplasarea de sâmbătă, în satul, de unde a fost alungat din biserica lui, în care a funcționat, oficiase o cununie clandestină.  Își aduse aminte de momentul în care a fost forțat să-și părăsească credincioșii. Fusese trimis un preot de la București să-i ia locul. Nu-l șicanase cu nimic pe noul preot. Nu era vinovat cu nimic. Ultimul lui act de rezistență a fost ascunderea  ștampilei parohiei.  A luat-o și a încredințat-o  diacului. Spera că nu va dura mult și va reveni în biserica pe care o părăsea. Era convins că americanii nu vor permite ca sovieticii să facă ce vor în țara noastră.

Șeful de echipă însoțit de noul picher  se apropia de muncitorii adunati, îi salutară, apoi le-a expus planul de muncă al zilei. Avea nevoie de doi vinceri, doi lucrători care să ridice șinele cu vinciul.

-Astăzi o să-i pun la  vinciuri pe Vasile și pe  prietenul lui Petrică, rosti Olteanu cerința lui ca o invitație. Amândoi, parcă s-ar fi înțeles rostiră unul după altul un refuz prelungit, motivând că ei n-au mai lucrat cu vinciul.

-Nu-i  niciun necaz, paraleilor, vă arăt eu, îi domoliră Olteanu.

-Iar îl cruță pe popa, rosti Petrică la urechea lui Vasile. Își  aminti că sâmbătă popa l-a întrebat câte clase are. Apoi a încheiat scurtul lor dialog interogativ. -N-ai așa altă perspectivă. Nu pricepea el ce-i aia perspectivă.  Fața i se înroși și îl arătă pe Grigore  cu degetul mare, făcu spre el doi pași zicând: -Da tovarășul Grigore, de ce n-ar putea?

-Ce să poată? Îi reteză intervenția Olteanu

-Să dea la vinci”

-A! Ăsta-i baiu! Olteanu duse mâna draptă la cozorocul chipiului, își depărtă picioarele unul de celălat, ca și cum s-ar fi înfipt mai bine în pământ, apoi replică cu glasul lui pițigăiat: -Măi puțoilor! Sunteți în echipa mea  de câteva săptămâni și voi vreți să-mi dați mie ordine?

Vasile și Petrică au muțit. S-au întors cu spatele spre Olteanu și s-au îndreptat spre cele două vinciuri vopsite în galben, le-au ridicat, le-au pus cu tălpile pe șină și le-au tras spre șeful de echipă. Petrică întrebă scurt, fără să-l privească pe Olteanu: -De unde începem!

           Grigore n-a pus la inimă aluziile tinerilor, dar era hotărât  să le pună în lucrare surpriza. Numai să nu uite. Nu mai știa unde își puse diploma de absolvire a Academiei Teologice din Cluj. O s-o roage pe Maria, pe soția lui să o caute. Nu prea ar fi vrut ca ea să știe că și aici la ștrec este contestat. Ca să evite întrebările, când sosi acasă începu să-și caute diploma de licență. Avu noroc. O găsiră repede. Pe masa din camera copiilor văzu un caiet studențesc de matematică. Despărți foile caietului aproape la mijlocul lui și plantă diploma între ele. Pe urmă deschise geanta de piele cafenie, scorojită pe la mijloc, cadou  de la fostul preot Mânzat și o așeză în prima despărțitură de pânză a genții.

Voi aștepta  momentul prielnic pentru a le dovedi tinerilor contestatari, că el este, și își repeta în gând formula  care parcă devenise un indigo între postura lui actuală și ceea ce fusese înainte: ,,un surogat de ceferist”.

După o săptămână toridă vremea s-a schimbat pe neașteptate. De două zile ploua întins. Grigore se bucura pentru nesperata ploaie. Legumele lui de la canton o să se învioreze. Va avea în curând castraveți și ardei. Uitase de diploma pe care o plimba zilnic  în geanta lui Mânzat aciuiat acuma pe la cooperația de la Bistrița.

În dimineața  aceea umedă Olteanu venise la lucru mai îngândurat. Aveau închidere de linie, perioadă în care circulația trenurilor era oprită. Trebuiau să înlocuiască mai multe traverse și schimbarea lor se face contracronometru. Se apropie  de lucrătorii săi care îl așteptau. Ei descărcau de pe monorai sculele necesare pentru acea zi.

-Astăzi ne vom mișca mai repede. De la ora zece închidem linia. Vreau să vă organizez bine. Îl chemă pe meseriașul principal Manole și-i transmise planul lucrării. Manole era unchiul lui Vasile, cel care înlesnise venirea nepotului său în această echipă.

-Vasile, Petrică, Podină și Damaschin vor aduce noile traverse din stiva ce se află la canton, porunci Manole. Îi plăcea să fie ascultat și nimeni să nu-l contrazică.

-Sunt curios ce va face astăzi popa, interveni Vasile. Nimeni nu-i dase niciun răspuns. Petrică începu să râdă, ridică o lopată  și făcu în aer semnul crucii cu ea, apoi explodă: -Popa p….

Vasile își agăță forțat și el un zâmbet în  colțul gurii. Grigore auzi destul de bine schimbul de replici al băieților. Coborî repede de pe terasamentul căii ferate, se îndreptă spre mărul de lângă cărarea care străjuia  terasamentul. Acolo era agățată geanta lui. Mâinile îi tremurau. Acum era momentul. Deschise geanta, luă caietul studențesc și cu diploma în mâini se îndreptă spre grupul de colegi care inițial crezuseră că el s-a supărat. S-a oprit în fața lui Petrică. N-a putut zice decât: -Poftim!. Acesta luă diploma, aruncă o privire peste ea și când văzu poza lui Grigore își ridică clopul de paie cu mâna stângă. Rămase cu capul descoperit și cu  pălăria  sus. Rosti bland și moale: -Da! După două-trei secunde de ezitare  mai repetă de două ori același da, mai stins și oarecum ușurat.

Vasile se ascunse în spatele lui Damaschin și privind peste umărul acestuia începu să silabisească: ,,de licență”. Observă pe suprafața diplomei doi stropi de ploaie care se prelingeau spre mâna lui Grigore. Își dezbrăcă haina, o înălță peste capul lui Damaschin și acoperi diploma.

-Să nu se ude foaia, zise el. Uitase cuvântul diploma.

Manole ceru diploma și citi tot ce scria pe  ea. După primele cuvinte rostite de Manole chipurile lui Petrică  și al lui Vasile începură a se roși. Când Manole a terminat lectura diplomei, fețele lor, ca niște mere roșii ardeau sub  privirile grele ale celorlalți, care se focalizate asupra lor.

Petrică și Vasile făcură amândoi un pas în fața lui Grigore. Cu toții intuiau că cei doi ar fi vrut să spună ceva.Tăcerea îi despărțise în trei tabere: de o parte  erau ei doi, tinerii revoltați, în fața lor sta Grigore deposedat de diplomă, iar alături restul echipei în frunte cu Manole care tine diploma cu ambele mâini. Vasile și Petrică se aliniară unul lângâ celălalt, ca la armată și deodată se auzi:-Noi…!

Grigore îi opri, pronunță verbul știu, îi privi în ochi și le spuse: -Nu voi sunteți de vină. Vremurile în care trăim! Eu ar fi fost normal să fiu în biserica mea. Acum la ora asta mă întorceam acasă de la liturghia zilnică.

Grigore împături diploma, o puse în caietul studențesc, coborî terasamentul și se îndreptă spre geantă. Din față se auzi glasul lui Manole: -Cei patru de la traverse, să ia cleștii  si să vină cu mine la canton.

                                               Ion Radu Zăgreanu

 

 

 

 

 

.

Comentarii

29/08/16 14:39
Toader Pupeza

O viata de crestin exemplara, un om ales de Dumnezeu pe pamant. Asa un om nu moare niciodata!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]