2 aprilie, Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului

Spaţiul public este o noţiune, o sintagmă care suportă numeroase extensii şi glisări semantice, care ridică dificultăţi de interpretare tocmai pentru că aria de semnificaţii care o însoţeşte este atât de largă. De aici şi bogăţia de perspective, abordări şi interpretări teoretice care încearcă să-i surprindă pluridimensionalitatea. Nu poate fi redus la una sau alta din calităţile sale, fără a-i pierde din substanţă şi semnificaţii, decât din raţiuni analitice sau din motive pur practice.
Spaţiul public esteun concept înscris în sfera filosofiei şi în cea a sociologiei politice. Spaţiul public poate fi, din această perspectivă, un câmp al interacţiunii în care se manifestă şi se dezvoltă relaţii spaţiale, socio-politice şi culturale. Este, mai presus de orice, un sistem evolutiv, în permanentă actualizare.
Mai mult, spaţiul informaţional, o formă de manifestare a spaţiului public, o ipostază virtuală a sa, prin vectorii săi de propagare – mass-media, telefonie, internet – se suprapune printr-o reţea densă spaţiului privat, într-o încercare frenetică de a i se substitui. Acestă tendinţă de dilatare a spaţiului public contribuie însă la fragmentarea sa.Este, în acelaşi timp, o entitate reală, materială, dar şi una simbolică.
Spaţiul public se caracterizează prin materialitate, prin formele sale determinate de statutul juridic, de modul de utilizare şi de tipul activităţilor desfăşurate. El regrupează toate locurile care aparţin domeniului public, accesibile locuitorilor, dar supuse reglementărilor. Îşi dezvăluie mai evident atributele, prin comparaţie, în cadrul binomului în care el fiinţează şi este asociat: spaţiu public-spaţiu privat. Acestea se diferenţiază prin modelări morfo-spaţiale cu trăsături proprii, prin tipuri şi forme de comunicare distincte, prin exigenţe diferite, prin mod de administrare şi posesie.
Spaţiul public se structurează prin lege socială, iar cel privat – conform valorilor, mentalităţilor, exigenţelor şi practicilor individuale.
Ceea ce îl deosebeşte de spaţiul privat este faptul că aparţine şi este supus convenţiilor sociale, mentalităţilor şi obiceiurilor comunităţilor care-l utilizează. Spaţiul public e un spaţiu al confruntărilor culturale. Este şi al comunicării, al participării, însă între cei care-l folosesc se pot exprima atitudini şi comportamente foarte variate. Modul în care este administrat, folosit şi asimilat poate să-i potenţeze calităţile sau să-i dezvăluie slăbiciunile, care, de cele mai multe ori, se dovedesc toxice pentru ceilalţi și pentru comunitate.
Un spaţiu privat îşi poate inversa calificarea, devenind public, în ciuda regimului său juridic, atât timp cât este accesibil tuturor. Invers, exisă posibilitatea însuşirii abuzive a spaţiului public, des exersată în interes privat. Expresie a individualismului exagerat şi agresiv, a rapacităţii sau a comportamentului deviant, acest fenomen se manifestă deseori în condiţiile în care spaţiul public nu are identitate, nu e folosit sau nu e responsabil administrat.

Zona de suprapunere între spaţiul public şi cel privat este flexibilă şi se negociază permanent. Atunci când aceasta este identificată, configurată şi modelată în formele specifice spaţiului intermediar şi însoţită de praguri consecutive, ea garantează, prin spaţiile de tranziţie astfel determinate, existenţa atât a spaţiilor publice, cât şi a celor private, fără a le altera calităţile. Generatoare de sociabilitate comunitară, acolo unde ele există, spaţiile de tranziţie se caracterizează prin accesibilitate controlată, mod de folosire mixt şi administrare, de regulă, privată.

Spaţiul public e şi un spaţiu simbolic, al memoriei şi continuităţii vieţii urbane. Imaginea pe care o colectivitate o are asupra unui spaţiu exprimă modul în care este perceput şi fixat în conştiinţa comunităţii. Caracterul acestuia este dependent de semnificaţiile pe care le transmite utilizatorilor. Acest aspect a fost analizat de numeroşi autori. De pildă, pentru a descrie sugestiv evoluţia spaţiului urban, F. Choay sugerează că spaţiul public a fost, pe rând, spaţiu al contactului în Evul Mediu, spaţiu de spectacol în perioada clasică, spaţiu de circulaţie în era industrială şi spaţiu al conexiunii în timpurile noastre.

El este spaţiul vieţii publice, al interacţiunilor sociale, mediul de dezvoltare al sociabilităţii, al civilităţii şi responsabilităţiicivice. Dar spaţiul public este şi o scenă a rolurilor pe care indivizii le joacă convenţional, în chei multiple, conform unor coduri sociale şi culturale. După cum observa R. Sennett, rolurile sunt cu atât mai divizate şi jocul, fără a fi fals sau doar mimat, mai impersonal, cu cât contactele sociale sunt mai largi, mai superficiale şi mai efemere.

Din nefericire, nu de puţine ori, şi mai ales în ultima vreme, spaţiul public este creionat în perspective sumbre. În analizele cercetătorilor, dar şi în percepţia publicului, confirmată prin interviuri şi anchete sociologice, spaţiul public se dovedeşte a fi alienant, extenuant, străin şi anomic. Alterarea progresivă a calităţilor sale poate conduce, în final, la inhibarea manifestării ataşamentului şi afecţiunii, la instalarea apatiei şi dezinteresului faţă de ceilalţi.

Problema pe care o ridic în acest context este, la ce resurse recurgem ca să intrăm pe traseul unei însănătoșiri progresive a spațiului public? Cum mai putem din acest punct al evoluției (mai degrabă involuției) sociale să reglementăm relațiile din afara spațiului privat între cei integri fizic și ceilalți, diferiți?