50 de ani. 50 poeme alese

În ceas aniversar, poetul Ioan Pintea a primit în dar antologia de versuri „50. Poeme alese”, apărută la Editura Eikon şi îngrijită de directorul Vasile George Dâncu. Dincolo de prietenia care-i leagă pe cei doi runcani, volumul este un gest de recunoaştere din partea unei edituri prestigioase pentru poetul bistriţean, care a trecut de curând pragul vârstei de 50 ani. Cele 50 de poeme fac parte din volumele „Frigul şi frica” „Mormântul gol” şi „Casa teslarului”. Poemele „De dragoste” şi „Omul cu telescopul” sunt inedite. Atunci când cu „ochi a toate văzători/ curiozitatea se uită la noi” este momentul propice ca la fel ca printr-o lentilă de sticlă, poetul să vadă dincolo de momentele trecătoare spre eternitate: „mâna mea nu atinge lucrurile/ stă doar deasupra, ademenindu-le înălţimea”. Un înger şi o carte, un poet şi o creaţie: „sub răsăritul lunii, sub asfinţitul soarelui/ rostogolindu-se peste aripile morţilor”.

Atunci când îngerul nu are aripi stă singuratic deasupra mormântului gol, semănând „mult cu o lebădă”. „Frigul şi frica se poartă peste ţinut”, iar versul devine cu atât mai libertin cu cât poetul reuşeşte să spargă graniţele: „cuvântul nostru împrumutat” devenind lumină. La Ioan Pintea se observă, în fiecare poezie, un dialog cu divinitatea, chiar şi versul pesimist devenind o sărbătoare: „într-o bună zi o să fim cu toţii/ dar absolut cu toţii, al Lui”.

Născut în mijlocul naturii, este normal ca aceasta să fie parte din viaţa făuritorului de versuri, care îşi deapănă timpul precum trunchiurile vârsta în pădure: „ador aceşti copaci îmbătrâniţi/ fără speranţe şi lipsiţi de orice ideal/ nu-i plâng/ dar amintindu-mi de copilăria mea/ mă pun în situaţia lor”. Precum într-un cântec de înviere „dacă ai norocul să fii un serafim”, descoperi cele mai mici detalii din atelierul de creaţie al poetului „poţi să auzi vocile poeţilor cu se înalţă la cer/ şi poţi vedea cum focuri de aur ard în minţile lor”. Avem de-a face cu una dintre cele mai frumoase poezii, în care se vorbeşte despre creaţie: „au ei, poeţii vii, o tehnică anume/ lângă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo, care se lasă dus de mână/ şi, încântat îi urmează ascultător/ până la marginile pământului/ priveşte şi el uimit/ cum printr-o mişcare absolut surprinzătoare/ graţia lor atinge perfecţiunea”.

Contemplându-şi imaginea vârstei, care de multe ori nu corespunde cu cea interioară, poetul spune: „astăzi mă privesc mai cu atenţie ca oricând/ e clar, e foarte limpede că am încărunţit”, însă poetului nu-i pare rău de trecerea timpului pentru că „absolut toate acordurile şi dezacordurile/ mi-au umplut dintr-o dată viaţa/ cu frunze şi flori de lavandă”. Fiind convins că „Dumnezeu cântăreşte sufletul” poetului, punându-l alături de „sute de îngeri/ heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi”, poetul „în fiecare zi intră şi se roagă în catedrală,/ aprinde şi stinge lumânări/ şi spune cu voce tare rugăciuni nenumărate”. Poetul-preot sau preotul –poet îşi dau mâna pentru cuvântul sfânt, apropiindu-se de altar cu sfioşenia fiului în faţa Celui de Sus: „Domnul este acela care sângerează în viţa de vie/ un înger cade în gol de pe aripa templului/ un altul se ridică înapoi în braţele Domnului”. În momentul contopirii depline cu divinitatea, preotul scrie: „pâine şi vin, strig/ hrana Ta, Doamne”. În cuibul său de vise şi rime („toată ziua stau în casa de cretă/ şi privesc norii cerului”), poetul contemplă îngerii pe care-i vede ca nişte fraţi aidoma: „cu toată greutatea oaselor mele/ mă aşez pe acest nor/ şi privesc în jos, spre pământ/ şi ascult cu atenţie sporită/ cântecul păsării care în viaţa trecută/ s-a numit cuc”. Cei care lucrează cu cuvântul ştiu că sunt orânduiţi eternităţii: „prooroc şi împărat, scriu negru pe alb poeţii/ scribii şi criticii literari/ poeţi scrib şi împărat, vorbesc pe la colţuri proorocii/ proroc, scrib şi poet, urlă în faţa mulţimilor/ împăraţii.

Dragostea este văzută prin intermediul câmpului, a sentimentelor netrucate: „melancolia ta e ca o floare de mac/ uşor atinsă cu inima”. Poetul se zbate pentru creaţie: „stau înlăuntrul acestui poem/ ca-ntr-un cuptor încins”, însă rezultatul este pe măsură „scriu în sfârşit un poem genial/ spui că mă vezi/ Doamne/ iartă-mă, am şi eu lucrarea mea”. Descoperind eternitatea, poetul deschide cu cheiţa de aur a cuvintelor „uşile raiului/ şi mă uit tulburat înlăuntru”. Convins că, ca orice muritor, este supus păcatului, poetul creează un salb al iertării: „cum va fi Doamne/ de vreme ce de tânăr am cunoscut fericirea/ şi nimeni şi nimic nu mi-a întunecat/ pacea şi liniştea/ şi virtutea şi mila şi fapta bună/ au fost roadele mele văzute”. „Sunt protejat doar de propria inimă”, spune poetul, care va dărui din harul său cititorilor care îl percep ca un dăltuitor în cuvinte.

Ioan Pintea se poate declara un poet, un preot şi un om fericit pentru că a descoperit esenţa vieţii.