La noi

Absență și senectute

Cornel Cotuțiu

Acestea sunt principalele teme pe care se brodează firul narativ al recentei cărți ”Vânduți la comedie” (Ed. Pontos, Chișinău, 2016) a scriitoarei, ziaristei Valeria Florea-Dascăl.
Șirul volumelor sale de proză începe cu „Brad frumos cu amintiri” (2003), urmându-i „Desertul amar”(2005), „Antisomn” (2005), „Iertarea în starea de ploaie”(2006), „Arde gheața de pe gură”(2009), „Femeia de la picioarele bărbatului meu”(2010), „A fi și a iubi”(2012), „Comorile Neamului ”(2013), „Ecoul dragostei dintâi” (2013), „Nu te-am uitat”(2014), „Caznele”(2015).
Cine o cunoaște pe doamna Valeria Florea-Dascăl, din datele ei biografice, din cărți, din dialogurile debordante, anticipează, apoi recunoaște dominanta autobiografică a prozelor sale și, în consecință, se așteaptă la pasaje de meditație eseistică, la pâlpâiri de jurnal intim, la tentații didactico-moralizatoare. Iar ficțiunea e adeseori mimată, aparentă.
Auzi câteodată o zicere oftată de genul: „Ah! Viața mea a fost un roman.” Te întrebi dacă scriitoarea de la Chișinău poate crede că viața ei este o ficțiune? Sau că ficțiunea o trăiește pe ea? Răspunsul îl hotărăște doar cititorul onest, însă nepunând la îndoială calitatea artistică a unei astfel de scrieri.
Prozatoarea își înțelege viața ca un șirag de nuclee narative, cărora, retrospectiv, le caută (și le găsește) o semnificație de luat în seamă; iar acestea, înmănuncheate, dau conturul unei condiții existențiale specifice unui anume context socio-național.
Reacția firească a celui care deschide cartea este să vadă ce / cum e cu ”Vânduți la comedie”, titlu eponim al volumului; titlu, deopotrivă, neașteptat pentru această condeieră, când potolită, când mucalită, uneori pătimașă, alteori relaxată. Se relatează un caz ieșit din comun, impresionant: De sărăcie, un copil este vândut unor circari, dar este răscumpărat cu mari sacrificii de mamă. Însă cele patru pagini lasă impresia că sunt mai degrabă un pretext, o efigie a românilor basarabeni, înțelesul ei fiind decodat, tulburător, în final:
„Mă gândesc astăzi că întreg poporul țării mele a ajuns să fie pus la vânzare, o parte din el jucând deja bine rolul de măscărici pe scenele lumii, iar maica-patrie ne deplânge în băsmăluță, deoarece nu ne poate răscumpăra, fiind goală-goluță.” (n.n. Doamne, ce adevărat și pentru românii din dreapta Prutului!...)
Mai aproape de „canoanele” literaturii se află cele mai multe texte din cele 35. Așa sunt povestirile care dezvoltă motivul florilor, dând impresia uneori că sunt ele de fapt protagonistele (crinul, ficusul, lalelele), prim-planuri cu femei, motivul soției a cărui pereche nu mai este (un motiv discret, o proiecție în imaginar), războiul, bunicii – fiecare având o irizare spre generalul condiției umane. Se mai reține, ca o notă specifică problematicii transpuse, timbrul nostalgic al finalurilor – aceasta datorat stării de ireversibil, de irecuperabil, de confesiune, care se acumulează pe parcursul demersului narativ.
„Povestea ceasului” debutează cu o imagine de o delicatețe emoționantă a împerecherii erotice: „Apoi am zburat, ca două păsări nebune, spre astrul care ne ademenea. Când am revenit din zborul acela amețitor…” Iar ceasul se dezvăluie a fi un simbol al vieții și absenței.
Proza aceasta de început se arcuiește armonios peste trupul cărții, cu ultima povestire (incomparabilă ca întindere): „Despărțirea, care mi-a părut întâlnire”. Aici dominanta nonfictivului discret e evidentă până și în faptul că cei doi protagoniști nu au nume, ei se disting prin „eu” și „bărbatul de lângă mine”.
Această carte confirmă încă o dată că Valeria Florea-Dascăl este un reper adevărat în proza românească actuală.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]