A.C. Miloş, un scriitor sincer

Scriitorul Alexandru Cristian Miloş are o mare şi rară calitate, este, în mesajul său artistic, un om sincer, nu face paradă de sinceritatea sa şi nici nu forţează destinul său. A.C. Miloş îmbracă, surprinzător la prima vedere, cămaşa unei smerenii ciudate şi caută prin forţe proprii să dezlege taina unui mister care nu poate fi explicat, chiar dacă imaginaţia proprie are subtilităţi şi forţă de penetraţie, nebănuite.

„Dumnezeu a venit pe Pământ la manşa unui obiect cosmic.” De ce ar apela Dumnezeu, în ajutor, la o altă forţă, aici o maşinărie cosmică superdotată, pentru a capta Pământul, El care nu are nevoie de nimic pentru că este forţa supremă abolută?! Şi aceasta dincolo de existenţa umană şi de înţelegerea noastră raţională! Prea încercăm să-L vedem pe Dumnezeu prin prisma materialului, prea îl introducem într-un sistem de legi pe El, care este deasupra oricărui sistem!

Imaginaţia, pe alocuri fabuloasă, a domnului A.C. Miloş, dincolo de picăturile de realitate, inerente, îmbracă aspectul fantastic al uriaşelor depărtări stelare, dânsul ne prezintă o imagine cosmică, abisală, stropită din plin cu adieri din psihicul său efervescent şi ştie să ne strecoare în suflet întrebări existenţiale, chiar dacă vine uneori pe imaginea unui răstignit în misteriosul dor al stelelor.

O distinsă scriitoare din judeţul nostru, pentru care am o bună admiraţie, doamna Melania Cuc, într-un recent articol din Răsunetul, ne spune că A.C. Miloş „Şi-a câştigat dreptul la nemurirea numelui său.” Eu îl ştiam pe Eminescu în această ipostază, poate, pe undeva, Blaga, Coşbuc, Goga, aici la noi. Şi tot doamna Melania Cuc, „În ultimii ani, teoria paleoastonauticii a câştigat teren în lumea întreagă, tot mai mulţi adepţi ai acestei idei vin cu adevărul lor, şi ne fac pe noi, cei care credem în creaţia divină, să ne cam clătinăm în adevărul nostru.” Pe mine nu mă clatină şi nici nu cred că această teorie poate clătina Creştinismul, nu există mai multe adevăruri ori cât am încerca să scormonim.

Domnul Miloş a îmbrăcat metafora, ca sistem poetic, într-un dulce praf stelar, iar scrierile sale sunt nebuloase şi fascinante în bună parte, nu atât prin „adevărul” pronunţat, ci mai ales prin imaginea marelui mister albastru al marilor depărtări. Oricum ar fi, este limpede că raţiunea umană se opreşte la poarta Revelaţiei divine. Kant nu se complică, el doar priveşte fascinat cerul plin de stele...

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5