Adevărul, uneori, ucide

Filmul cineastului Xavier Giannoli, Marguerite, pleacă de la un caz real din America începutului de secol XX: viața lui Florence Foster, o cântăreață ridiculizată de presa vremii pentru lipsa ei de talent și pentru oribilele sale prestații muzicale. Filmul ridică întrebări ce trec prin mintea noastră ca niște săbii de foc sau ca niște ciute speriate: Ce se întâmplă când ești pasionat de o artă care nu te vrea și când această pasiune devine un act existențial în care te vâri cu tot delirul? Care adevăr e bun de spus și când? Și cine-i indicat a-l spune? Sau până unde poate merge minciuna fără riscul de-a desfigura realitatea?
Marguerite, eroina filmului, este foarte bogată. Doar bogăția ei îl determină pe Georges Dumont să o ia de soție, deși nu e deloc urâtă. E chiar drăguță, emanând feminitate și candoare, însă are o meteahnă ce o face greu de suportat de cei apropiați: e pasionată de muzica de operă. Mozart, Puccini și Verdi o înalță în plin extaz. Nu doar ascultându-le compozițiile, ci și interpretându-le. Problema e că Marguerite cântă fals, atât de fals încât Madelbos, majordomul, distribuie dopuri pentru urechi servitorilor, iar unii musafiri părăsesc subtil salonul când ea își începe recitalul, revenind abia la final pentru aplauzele zgomotoase, cu greu stăpânindu-și râsul. Transpusă în muzică, Marguerite nu bagă de seamă că invitații rămași să o asculte sunt tot mai puțini. Aceștia gravitează în jurul ei, suportându-i aritmiile muzicale și țipetele stridente, doar pentru că interesele lor meschine vizează mai degrabă avuția ei și nu „arta” ce le agresează urechea. Ospețele oferite de baroneasă sunt pentru acești oportuniști un chilipir plătit cu moneda ipocriziei, pe care nu se sfiesc s-o pună la bătaie. E felicitată impetuos, i se spune cât e de grozavă, de nemaipomenită, de talentată. Și pentru că ea nu se aude, și pentru că nimeni nu-i dezvăluie adevărul – din interes sau lașitate –, Marguerite e convinsă, după atâtea aplauze și aprecieri superlative, de marele ei talent. Recitalurile private susținute la castelul său nu o mai satisfac însă; își dorește mai mult. Așa că plănuiește un concert la Paris, într-o sală adevărată, în fața unui mare public avizat, capabil să-i aprecieze talentul. Ca să-și pregătească vocea pentru marele concert, angajează chiar un profesor de canto, care, deși îngrozit la prima audiție de vocea ei catastrofală, nu-i dezvăluie adevărul și profită, ca toți ceilalți, de bogăția și generozitatea ei. Surprins de planul ei, și anticipând ce avea să se-ntâmple, Georges se pregătește să-i spună crudul adevăr, însă, văzându-i frenezia ce a cuprins-o în pregătirea concertului, nu e în stare să i-l dezvăluie, de teamă să nu o rănească. Nu e deloc simplu. Dorința ei de-a cânta pe o scenă adevărată e atât de puternică încât soțul ei nu-i poate face față. În ziua marelui eveniment, îmbrăcată într-o rochie la care sunt atașate aripi albe – vrând, probabil, să pară o lebădă a muzicii –, când corzile ei vocale trimit în sală sonorități cumplite, râsul spectatorilor e de nestăvilit. Marguerite nu observă reacția lor batjocoritoare. Preocupată să dea tot ce poate, în plină amploare a vocii, se sufocă și se prăbușește în fața unui public împietrit, care abia atunci pricepe că recitalul nu-i o parodie. Doctorul ce îi tratează corzile vocale decide că trebuie să i se spună adevărul. O va face înregistrându-i vocea. Confruntarea cu acest adevăr amânat este teribilă și Marguerite nu-i supraviețuiește.
Naiv și ridicol, provocându-ți râsul, dar și plânsul, acest personaj este victima celor care i-au alimentat iluziile, care au mers prea departe cu ipocrizia. Distanța crudă ce separă uneori pasiunea și talentul, dar și confuzia între „a-ți trăi visul și a-ți visa viața” sunt drame ce pot dezechilibra sau ucide. Nu e simplu de stabilit ce e mai greu de trăit: drama de-a nu ști cine ești sau aceea de-a te cunoaște?