ADORMIREA MAICII DOMNULUI

Troparul zilei – „Întru naştere, fecioria ai păzit; întru adormire, lumea nu o ai părăsit..” – cuprinde, sub forma sa autentică, credinţa că, de la Învierea lui Hristos, pentru noi moartea nu este decât o adormire. Aşa încât pârga vieţii veşnice şi a învierii tuturor, după Iisus, este Preacurata Lui Maică, după cum glăsuieşte troparul: „mutatu-te-ai la viaţă, fiind maica Vieţii...”

Ca perpetuatoare ale Neamului omenesc, toate mamele din lume se pot numi „maici ale vieţii”. Şi întru aceasta constă temeiul mântuirii lor, după cum spune Sf. Ap. Pavel: „… dar femeia fiind amăgită, s’a făcut călcătoare de poruncă. Ea însă se va mântui prin naştere de copii, dacă cu simplitate rămâne’n credinţă, în iubire şi’n sfinţenie” (I Timotei 2,14 – 15).

Mai presus de toate maicile, Sf. Născătoare de Dumnezeu a fost păzitoarea Vieţii căreia i-a, dat naştere. N-a vrut să creadă în moarte şi a repudiat-o în cele mai grele clipe din viaţa pământească a Fiului său. Ea L-a păzit în pruncie de mânia lui Irod, a suferit împreună cu El umilinţa unei vieţi sărmane şi reaua credinţă a neîmpăcaţilor Lui vrăjmaşi dar, mai cu seamă, a pătimit alături de El în timpul groaznicului supliciu când, toate batjocurile şi loviturile suferite de Fiu, se răsfrângeau asupra Maicii. Dacă în Betleem – după cum spunea un sfânt părinte – „Iisus s-a născut fără să pricinuiască dureri, apoi durerea cea mare n-a pregetat să se plinească pe Golgota”.

Sf. Evanghelii ne spun că atunci când – cu excepţia Sfântului Apostol Ioan şi a două-trei femei – toţi prietenii L-au părăsit (Matei 26,56), „…lângă crucea lui Iisus stătea mama Sa…” (Ioan 19,25). Aşa au văzut-o profeţii de demult, din umbra Legii Vechi, mereu lângă Iisus, în lucrarea Lui de mântuire cea mai cutremurătoare, mereu lângă cruce.

În Vechiul Testament întâlnim icoane prevestitoare ale Maicii Domnului, Floarea profeţilor îmbobocită în lumina Legii Noi. „La muntele Sinaiului – spune cântarea bisericească – în rug te-a văzut Moise, pe tine care ai zămislit în pântece focul Dumnezeirii cel fără ardere; iar Daniel te-a văzut munte netăiat; Isaia te-a numit toiag odrăslit din rădăcina lui David” (Peasna 9, Canonul din Miercurea Stâlpărilor). Profetul Iezechiel a văzut-o pe Sfânta Fecioară în chip de templu, cu poarta dinspre răsărit închisă: > (Iezechiel 44,2 – 3).

Pe drumul crucii lui Iisus, în Ierusalim, se află şi astăzi o capelă numită „biserica suspinului” – se spune că acolo, Sfânta Maria l-ar fi îmbrăţişat pentru ultima dată pe Fiul său care îşi ducea crucea spre locul răstignirii. Cât de adânc trebuie să fi fost acel suspin, dacă a trebuit să-l ştim şi noi – eternizat în piatră! Biserica suspinului este inima Preacuratei , rănită de sabia durerii pentru Fiul său. În această biserică sfinţită însă, au un acord duios, de asemenea, şi suspinele din toate vremurile deoarece, Maica Sfântă „întru adormire lumea nu o a părăsit”.

Templul văzut de profet a rămas închis pe veci întru neprihănire. Dar ecoul suferinţelor deschise de „sabia durerii” altor mame pentru fii lor rămâne în lume. Că nu departe de locul unde se află astăzi capela numită „biserica suspinului”, Iisus împovărat de cruce, prevăzând atâtea dureri care vor urma în lume, spunea femeilor „care se băteau în piept şi-L plângeau”: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Că iată vin zile’n care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n’au născut şi sânii care n’au alăptat!” (Luca 23,, 27 – 299.

Venind cu gândul în zilele noastre, să ne gândim cum din cauza diferitelor necazuri au făcut din inima de mamă milioane de mici sau mari „biserici ale suspinului”.

*

* *

Prin veacul al XIV –lea, trăia sălbaticul cuceritor al Asiei – Timur Lenk – care, timp de 50 de ani a cutreierat pământul şi, cu pasul său greoi zdrobea oraşele şi satele, aşa cum piciorul elefantului nimiceşte muşuroaiele de furnici, şi izvoare de sânge ţâşneau pretutindeni pe unde trecea. Se numea pe sine „regele regilor şi duşmanul lumii…” Odată a venit la el o femeie bătrână, zdrenţuroasă şi frântă de oboseală, care îşi căuta fiul răpit în lupte. Femeia l-a recunoscut pe fiorosul umilitor al mândriei Asie şi i se adresează cu îndrăzneală:

- Ascultă! Orice ai fi făcut, nu eşti decât un om; eu sunt însă o mamă!

Fiorosul bătrân, a dat poruncă să fie căutat feciorul femeii. Apoi, s-a ridicat de pe tron şi s-a plecat în faţa ei. (Maxim Gorki: Pe coastele Italiei).

După cum vedem, întruchiparea lui Marte, zeul războiului, s-a plecat în faţa durerii de mamă. El va trebui să cedeze totdeauna în faţa voinţei acelora care sunt nu numai născătoare de fii ci, şi păzitoare ale vieţii celor cărora ele le-au dat naştere. Facă bunul Dumnezeu ca să nu mai fie inimile lor nişte „biserici ale suspinelor ci adevărate temple ale bucuriei, a liniştii şi a păcii.