Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Alice Valeria Micu: Frecvențele înalte ale inimii

(Fragment)

 

Era o femeie neiubită. Simțea asta și-și trăia neiubirea în fiecare clipă. Nici nu mai știa de când nu mai simțise accelerarea pulsului și inima să o tragă în sus și-n jos, în dreapta și-n stânga la fiecare bătaie, în apropierea omului drag, anticipând un gest, un cuvânt, o privire care spune totul, din partea unuia care să declanșeze în biata ei inimă frecvențele înalte ale iubirii. Se știa hipotensivă, cu pulsul slab, abia simțit, cât să nu se oprească de tot. Așa credea ea că a lăsat Dumnezeu femeile neiubite, cu bătăi de inimă rare, ca și cum astfel, cu sângele abia străbătând trupul istovit de singurătate, golul din inimă ar durea mai puțin și, trecând lent prin venele înfrânte, ar înainta șoptit, ca o taină, pe coridoarele unui om bolnav, până la creierul anesteziat fără impulsurile electrice salvatoare pe care ți le dă starea de îndrăgostire. Uite, de-asta, își spunea ea în momentele când exercițiul crunt al autoanalizei ținea loc de conversații ori de-o mângâiere, de-asta când ești îndrăgostit și iubit, totul pare să se rostogolească în fugă, viața e așa, pe repede înainte, un vârtej în care te grăbești să intri, te lași furat de viteza a toate câte se întâmplă și nu ai face nimic să încetinești trenul senzațiilor, cu amețitoarele sale volute. Nu mai vezi nimic, toate celelalte pălesc, se așterne umbra indiferenței asupra lor, iar tu rămâi racordat cu toată ființa la înaltele frecvențe ale inimii.

Toată învălmășeala de gânduri era amplificată de cvartetul de coarde ce-și turna în sufletul ei vibrațiile și tânguirea violoncelului îi dădea ghes să se lase cuprinsă de tăișul adânc al melancoliei. Concertul se termină, iar la ieșire părea să nu cunoască pe nimeni, deși, în principiu, era un grup aproape compact de melomani care se întâlneau la Filarmonică, dar și la teatru, la operă, la cinematograf. Semănau cu un clan de singuratici neiubiți, hrănindu-și sufletul constant, la vreme de seară, cu muzică, film, teatru, literatură, unii pentru că n-ar fi știut să trăiască altfel, alții din snobism ori din teama teribilă de a accepta că sunt singuri. Era târziu, pe lângă ziduri se strecurau umbre tot mai înalte ce cuprinseră în câteva minute orașul. O mașină de spălat strada era gata să pornească și femeia se lipi de Universitate ca să nu fie stropită. Muncitorii o văzuseră și îi făcură semn să treacă liniștită. Ce bine-ar fi să existe o mașină de spălat viața, să anuleze măcar o parte din trecut, așa cum spală oamenii ăștia urmele tuturor, bune sau rele deopotrivă, pași de îndrăgostiți, străbătând îmbrățișați orașul încremenit, pași grăbiți de părinți îngrijorați, pași tremurați de bătrâni singuratici,de copii veseli și inconștienți. Aș da orice pentru o mașină de-asta fermecată, să-mi spele memoria, să o iau de la zero, fără să-mi pese de nimeni și de nimic.

Se trezi în fața vechii clădiri, îmbrățișate pe o latură de iedera altui veac, acolo unde locuia, intră în curtea interioară și, fără să mai aibă nevoie de lumină, urcă la primul etaj și intră pe cea de-a doua ușă a terasei ce dădea spre curtea interioară. Era o casă veche și câteva familii își împărțeau traiul acolo, în centrul orașului.

Somnul îi fu adânc, fără vise, ca un antrenament pentru moarte. Se trezi buimăcită de somnul îndelung și nu-i păru ciudat că, privindu-se în oglindă, nu-i venea niciun nume în minte, dar chipul îi zâmbise prietenos, ca un convalescent ce supraviețuise în mod miraculos, unei boli mortale. Îi venea să țopăie și nu se împotrivi, alergă pe loc preț de câteva clipe, își răsuci trunchiul, simțind cum i se destindeau fibrele musculare amorțite și întinse brațele. Parcă întinerești cu câțiva ani când te trezești, își spuse, în timp ce, pe vârfuri, cu trupul în extensie, părea că urcă o scară nevăzută numai cu brațele.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5