ALO, CNCD! ALO, FUNERIU!

O lucrare despre secui cu conotaţii şovine şi discriminatorii, distribuită de Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita şi Consiliul Judeţean Harghita

Întîmplător, ne-a căzut în mână volumul” Secuii, Studiu istoric şi etnografic”, de Benedict Jancso, lucrare editată în anul 1921 şi reeditată în 2006, sub patronajul lui Verestoy Attila, la Editura Litera-Veres, cu un Cuvânt înainte de Lajos Demeny,- scrie un părinte român din Miercurea Ciuc pe adresa redacţiei. Nimic deosebit până aici, existând pe piaţă multe lucrări cu caracter monografic despre secui, istoria şi tradiţiile acestui popor. Aspectele care ne-au atras atenţia ţin de cîteva inadvertenţe ştiinţifice şi metodologice ale cercetării istorice. De la bun început, ţinem să precizăm că atât cel ce prefaţează lucrarea, cât şi cel care şi-o asumă în calitate de Mecena, se arată cu totul de acord asupra celor scrise în lucrare. Cînd patronezi apariţia unei lucrări, se presupune că ştii ce cuprinde ea, deci ţi-o asumi în totalitate. Sau, într-un scurt text introductiv, te poţi disocia de unele afirmaţii ale autorului, mai ales că ele sunt scrise acum 90 de ani. Acest aspect în ceea ce-l priveşte pe domnul senator Verestoy Attila. În privinţa celui care prefaţează lucrarea, lucrurile sînt mult mai simple. El îşi asumă pe de-a întregul studiul, prefaţa sa intitulându-se chiar” o prezentare excelentă despre secui”. Orice studiu introductiv al unei lucrări reeditate după 90 de ani ar trebui să cuprindă aspecte ce ţin de istoriografia recentă a problematicii prezentate, să adnoteze sau să corecteze unele aspecte care între timp au fost tratate în altă manieră. Nici vorbă de aşa ceva în studiul introductiv; mai mult decât atât, autorul se arată încântat de lucrarea pe care tocmai o prefaţează. După ce afirmă că este absolut necesară o mai bună cunoaştere între români şi maghiari, (fără a ”uita” să pomenească de organizaţiile şovine anti-maghiare - sprijinite tacit de cercurile superioare - cum a fost şi a rămas Vatra Românească, de notorietate dubioasă,”) autorul prefeţei trece în revistă cîteva momente din viaţa şi activitatea autorului studiului, Benedict Jancso. Printre altele, autorul era printre primii care au atras atenţia politicienilor maghiari asupra aspiraţiilor politice româneşti, asupra câştigării de teren în conştiinţa publică românească de către curentul teoretic daco-român şi asupra influenţei propagandei româneşti legate de acesta în opinia publică internaţională. A atras atenţia politicienilor şi opinei publice maghiare din epocă asupra faptului că desconsiderarea aspiraţiilor politice româneşti este foarte dăunătoare şi acestea trebuie oricum” luate în serios”. Tot din Prefaţă extragem pasajul referitor la marele istoric român Nicolae Iorga: „Lumea savanţilor aflaţi în slujba scopurilor propagandei politice româneşti, mai ales Nicolae Iorga, s-a străduit să exploateze la maximum ignoranţa opiniei publice internaţionale - şi anume acel Nicolae Iorga care într-una din cărţile sale, publicată în 1916, se dovedeşte a fi precursorul politicii de românizare dusă în perioada dintre cele două războaie mondiale împotriva secuimii”. Despre autor mai pomenim că el însuşi a luat parte la făurirea istoriei secuilor, întrucît de la 1907 a fost colaboratorul Ministerului Învăţământului şi Cultelor la Budapesta, iar în 1917-1918 a lucrat, în calitate de consilier în problema naţionalităţilor, pe lângă Comandamentul austro-ungar din oraşul Bucureşti, vremelnic ocupat. Ca oricare intelectual maghiar contemporan cu el, şi Benedict Jancso a protestat împotriva Tratatului de la Trianon- considerat nedrept -, opinie pe care nu a ascuns-o nici în lucrările sale scrise despre secui. Dar trebuie remarcat şi faptul că, în anii 1920, a căutat calea împăcării cu românii, bineânţeles cu condiţia acordării şi garantării, conform Tratatului de la Trianon, a drepturilor individuale şi colective ale maghiarilor - printre care şi ale secuilor - din Transilvania. Acestea au fost şi rămân moştenirea şi mesajul, de o mare actualitate şi în zilele noastre, transmise de lucrarea lui Benedict Jancso. Bucureşti, luna decembrie 2005 Lajos Demeny”. Să reţinem din aceste pasaje aspectul că acela care scrie Prefaţa îşi asumă integral şi fără nuanţe conţinutul lucrării apărute acum 90 de ani. Vom vedea mai jos de ce este important acest aspect. Să trecem mai departe, la analiza câtorva pasaje care ne-au frapat din conţinutul propriu-zis al lucrării. Încă de la început, autorul consideră că România a anexat Transilvania în urma Tratatului de la Trianon” ( pag. 73). Nu ar fi nimic deosebit, cunoscând faptul că mare parte din istoricii maghiari consideră Trianonul un diktat, iar România un ocupant. Două pagini mai jos, la pag. 75, autorul se ridică, indignat, împotriva lui Nicolae Iorga: ”În interesul propagandei lor, scriitorii politici români încearcă, recurgând de asemenea la falsificări cu tentă ştiinţifică, să profite de lipsa de informare a opiniei străine în privinţa secuilor. În acest sens, Nicolae Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti, poate fi considerat un pionier. În prefaţa lucrării sale, publicată în 1916 sub titlul „Acte româneşti din Ardeal”, el se străduieşte, fără vreun argument sau dovadă acceptabilă, să stabilească nişte asemănări între români şi secui, în privinţa particularităţilor psihice şi morale, precum şi a organizaţiilor sociale, a instituţiilor publice - toate acestea numai pentru a putea rosti apoi cu voce tare şi a face pe toată lumea să creadă cum că secuii nu sunt, în realitate, decât nişte români maghiarizaţi. În consecinţă, măsurile ce vor fi întreprinse în interesul românizării secuilor nu pot fi, deci, considerate nicidecum injuste, întrucât acestea nu ţintesc nimic altceva, decât să-i facă, deşi cu preţul unei blânde violenţe, din nou români, cum erau cu multe secole în urmă. În felul său succint, prezentul studiu nu are alt scop, decât să-i facă pe secui cunoscuţi - în concordanţă cu realitatea şi adevărul istoric, celor care se interesează -, una din ramurile cele mai pure şi cele mai valoroase ale neamului maghiar, care se făleşte cu un trecut strălucitor şi care a fost întotdeauna cel mai puternic reprezentant al aspiraţiilor maghiare în Transilvania”. Una din tezele dragi istoricilor revizionişti şi care nu putea scăpa autorului de faţă este aceea a expansiunii demografice a românilor din Transilvania: Cel puţin 80% din nobilimea Transilvaniei este de origine secuiască. Împreună cu ei se aşează în Valea Mureşului şi Someşului o parte din excedentul demografic secuiesc, alimentând necontenit etnia maghiară transilvană care lupta în aceste ţinuturi cu afluenţa elementului românesc, şi aceasta într-o măsură atât de mare, încât fenomenul a fost observat şi de călătorii străini”. Însă ceea ce urmează este cu mult mai grav pentru o lucrare reeditată în Secolul XXI:” Modul de viaţă dus de secui de-a lungul secolelor şi natura ocupaţiilor lor au contribuit în mare măsură la afirmarea unei selecţii naturale. În consecinţă, secuii au devenit tribul cel mai sănătos şi cel mai robust din punct de vedere fizic al maghiarilor. Această constatare este confirmată de datele statistice ale conscripţiilor militare referitoare la aptitudinile fizice ale neamurilor din vechiul regat al Ungariei. Din acestea reiese că, pe când această cifră (raportată la 1.000) este de 180-200 la slovaci, 150-180 la români, 130-150 la ruteni, în cazul maghiarilor se mişcă între 350-400, iar la secui este şi mai ridicat, atingînd în cea mai mare parte a ţinutului secuilor o medie de 400-500. Pentru a înţelege superioritatea secuilor asupra neamurilor nemaghiare, este suficient să aruncăm o privire asupra casei de locuit a secuiului. Vom constata imediat că, în cadrul modului de viaţă respectiv, se găsesc aici nu numai elemente ale exigenţelor igienice, dar şi condiţiile ei superioare. Nivelul de civilizaţie ridicat al satelor secuieşti, organizarea administrativă şi socială moştenită din secolele trecute explică forţa fizică a poporului secui, superioritatea sa în sănătate şi vigoare faţă de românii conlocuitori ( pag. 88). Mersul şi gesturile lor sunt elastice, fără să fie prea vii, dar nu au nimic din mişcarea greoaie a saşilor cu care trăiesc împreună şi din nonşalanţa ţăranilor români (pag. 89). Secuii sunt serioşi, au sentimente adânci şi, în consecinţă, sunt cu adevărat credincioşi. Încep şi termină orice lucru în numele lui Dumnezeu. Dar intoleranţa religioasă este necunoscută, lucru demonstrat de faptul că aparţin într-un număr aproape egal religiei catolice şi protestante. Se întâmplă de multe ori ca o ramură a aceleiaşi familii să fie catolică, iar cealaltă protestantă. Căsătoriile mixte între ei sunt la ordinea zilei şi reprezintă unul din motivele pentru care secuii manifestă o toleranţă religioasă atât de mare (pag.90). Peste tot au luptat cu tenacitate şi vitejie, ca trupe de asalt, atacând inamicul cu elanul irezistibil al vitejiei strămoşeşti maghiare. Ordinele de zi ale Cartierului General austro-ungar nu menţionează atât de des şi atît de elogios nici un corp de armată ca Regimentul 82 de linie, 24 de infanterie, 2 de husari, 9 de honvezi husari şi 5 de artilerie - toate formate exclusiv din secui. În afară de aceste regimente, au existat şi alte unităţi tactice secuieşti, a căror misiune era de a completa rândurile rarefiate de pierderile trupelor nemaghiare, care şi-au pierdut pofta de a lupta. Aceste detaşamente au fost întotdeauna dirijate în punctele unde ameninţa pericolul cel mai mare. Trupele formate din soldaţi români din Transilvania nu dădeau rezultate pe câmpul de luptă numai dacă erau comandate de subofiţeri secui şi includeau în efectivul lor cel puţin pînă la o treime soldaţi secui. Pot fi date ca exemple Regimentele 2 de linie şi 62 de infanterie, precum 21 şi 22 de infanterie teritorială, recrutate din români amestecaţi cu secui (pag. 97-98). Istoricii români îl elogiază - nu fără temei - pe Voievodul Mihai Viteazul pentru strălucitele sale fapte de arme săvârşite în luptele duse împotriva turcilor. Dar în asemenea ocazii ei trec sub tăcere totuşi că aceste războaie s-ar fi terminat cu înfrângere, dacă în armata lui nu ar fi fost prezente acele trupe secuieşti, pe care Sigismund Bathori, principele de atunci al Transilvaniei, le-a trimis în ajutor, sub comanda celor mai buni generali ai săi: Albert Kiraly, Gyorgy Borbely şi Mihaly Mako. Cea mai strălucită victorie a lui Mihai Viteazul este considerată de către istoriografii români bătălia de la Călugăreni împotriva lui Sinan Paşa. Numai că această bătălie era ca şi pierdută, cînd a intervenit Albert Kiraly cu artileria şi infanteria sa secuiască şi a întors în favoarea sa soarta bătăliei (pag.99). Ca o consecinţă a Tratatului de Pace de la Trianon, s-a prăbuşit cel mai puternic turn de veghe al fortăreţei transilvane care apăra Ungaria dinspre răsărit: ţinutul secuilor. Secuii, care de-a lungul secolelor au fost păzitorii fideli ai acestui turn, lipsiţi de armele lor şi rupţi de fraţii lor maghiari, au ajuns sub dominaţia românească. Care va fi destinul lor viitor? Cine ar putea să-1 prezică? Paragraful 11 al Tratatului încheiat între România şi Puterile aliate şi asociate va fi oare aplicat, în care România şi-a asumat obligaţia de a acorda secuilor autonomie cel puţin în privinţa problemelor religioase şi ale învăţământului? Poporul secui are un suflet. Acest suflet îl va apăra şi chiar în condiţii de dominaţie îl va păstra pentru naţiunea maghiară, până ce acest popor va fiinţa în bazinul Dunării şi al Tisei (pag.100). Am preferat să redăm cîteva pasaje din lucrarea amintită tocmai pentru a pune în faţa cititorului o mostră din discursul istoriografic din 1925. Cu siguranţă că românilor le-a tresăltat sufletul de bucurie să afle că indicele lor de inteligenţă este mult inferior celui a secuilor, că sunt leneşi, iar că Mihai Viteazul nu ar fi fost nimic dacă nu interveneau secuii. De asemenea, am mai aflat de tradiţionala vitejie secuiască din primul război mondial, dar fără a ni se spune că românii erau trimişi în prima linie, tocmai pentru a face să dispară floarea tinerimii române. Ce minunat a fost să aflăm de la autor despre toleranţa religioasă a secuilor, dar dacă el nu murea, ar fi văzut şi el pe viu această toleranţă, în timpul Diktatului de la Viena, când binecredinciosul popor secui a dărâmat şi distrus numeroase biserici româneşti în secuime. Asta se cheamă toleranţă? Poate că am fi trecut cu vederea această modestă lucrare din punct de vedere istoric, cu rolul cel mult de popularizare a istoriei secuilor. Nu este decât una dintre multele de acest fel. Dar faptul care ne-a făcut să luăm poziţie este acela că această lucrare a fost acordată tuturor elevilor participanţi la Olimpiada Judeţeană de Istorie de la Odorhei, pe 19 martie 2011, cu dedicaţie de la senatorul Verestoy Attila! Ne întrebăm cum este posibil ca o asemenea lucrare, cu conotaţii şovine, care induce principii discriminatorii, să fie oferită, într-un cadru festiv, organizat de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Harghita, unor copii cu vârste fragede? Oare cum s-au simţit aceşti copii, citind acasă că strămoşii lor erau inferiori secuilor, că indicele lor de inteligenţă era cel mai scăzut din Transilvania, că au avut bunici leneşi, indolenţi, că floarea cea mai vestită a populaţiei transilvănene era secuiască? Sau că bunicii lor au luptat în primul război mondial doar mânaţi de la spate de secui, că nu erau în stare să lupte singuri. Între noi fie vorba, chiar dacă ar fi fost aşa, pentru ce să fi luptat? Pentru o ţară care le interzicea şi cele mai elementare drepturi şi care îi considera doar carne de tun? Că toleranţa secuiască este cea mai vestită din lume, dar în multe sate din secuime au fost distruse şi crucile care aminteau că odată au fost acolo şi români, nemaivorbind de cele peste 20 de biserici româneşti? Rezultatele acestei politici de îndoctrinare a tineretului sunt vizibile, dacă ar fi să ne referim doar la ultimul caz, cel al tânărului hocheist român din echipa naţională a României, agresat şi umilit de colegii săi, cetăţeni români de naţionalitate maghiară. Aceste acţiuni vin în totală contradicţie cu recomandările Comisiei de la Veneţia, care propune organizarea de activităţi culturale, educaţionale, sportive etc., în care să fie angrenaţi tinerii aparţinînd majorităţii şi minorităţilor naţionale, astfel încât aceştia să ajungă să se cunoască, să se respecte reciproc şi să îşi dorească să îşi construiască împreună viitorul într-un climat european, de normală şi armonioasă convieţuire interetnică. În acelaşi timp, ar fi utilă demararea unei anchete de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care să stabilească dacă este corectă practica distribuirii de materiale editoriale care aduc atingere demnităţii naţionale şi care denigrează pe criterii etnice, pe baza unor aşa-zise studii ştiinţifice de acum 90 de ani. Nu credem că în actuala Germanie le sunt oferite copiilor la concursurile de istorie lucrări conţinînd studiile lui Goebbels sau Mengele. Lucrurile nu ar fi fost aşa de grave, dacă editorii broşurii, în studiul introductiv, s-ar fi disociat de informaţiile autorului, publicând lucrarea cu adnotări, sau considerând-o utilă doar din punct de vedere istoriografic. Dimpotrivă, în Prefaţă, aşa cum am arătat, nici un cuvânt despre exagerările din cuprinsul lucrării, nici o vorbă despre noile orientări istoriografice sau despre climatul care domnea în epoca respectivă, diferit de cel contemporan. Dacă această lucrare, în ediţie trilingvă - maghiară, română şi franceză - ar fi fost distribuită doar în librării, faptul nu ni s-ar fi părut atât de grav. Este dreptul fiecăruia să aleagă pe ce dă banii. Dar să dai o asemenea lucrare unor copii de clasa a VIII-a, într-un cadru festiv, organizat de forurile conducătoare ale judeţului şi Inspectoratului Şcolar este deja, credem, şi de competenţa organelor abilitate să cerceteze un caz de discriminare şi politizare prin şcoală. Domnul senator Verestoy Attila are dreptul să finanţeze ce lucrări crede de cuviinţă domnia-sa, în limitele legii, dar nimeni nu-i dă dreptul să distribuie lucrări discriminatoare prin cadrul şcolilor. Aşteptăm CNCD-ul să se sesizeze din oficiu ca urmare a acestui semnal de alarmă, deşi suntem convinşi că nu o va face, drept pentru care ne rezervăm dreptul de a o sesiza şi în scris, pe cale directă”, se arată în scrisoarea primită la redacţie.

(ziarul Tricolorul-11.ian.2012)

Biroul de presă al PRM B-N