De 5 ori pe gânduri

Am fost cizmarul lui Hitler

      Johann Meinhardt (n.1927) este un sas de tot simpatic, din Livezile. Străbunii lui au  venit pe meleaguri bistriţene cu multe secole în urmă, de prin ţinuturile Flandrei şi Luxemburgului. Acum are 88 de ani, dar pare mult mai tânăr decât arată documentele identităţii, iar spiritul îi este mai viu şi mai vioi decât oricând. A venit la „Clubul pentru Neam şi Ţară-Dacia renăscută” la Casa Armatei din Bistriţa (manageriat de dl. Adrian Mănarcă) la o seară de confesiuni ce s-a dovedit excepţională, succedând unei expuneri deosebite a col.(r) Ioan Mânzat despre Politica externă a României în perioada 1950-1989.

      Era la începutul de august al anului 1944, când frontul se apropia tot mai mult de Ardeal, iar autorităţile germane  au hotărât să evacueze din calea trupelor sovietice eliberator-pustiitoare majoritatea saşilor din judeţ, de frica viitoarelor deportări siberice şi prevăzutelor represiuni. Aşa s-a format o coloană gigantică  de circa 50.000 de pribegi din judeţ, în căruţe, care sau camioane, ce a luat drumul spre Osterreich (Austria) trecând prin Ungaria.. (Despre aceasta, care trecuse pe la noi, prin satul Coasta şi alte întâmplări tragice mi-au povestit părinţii în copilărie..)

       Şapte săptămâni a durat cumplitul drum, cu primejdii şi privaţiuni indescriptibile. Cantonaţi într-un lagăr pentru refugiaţi dincolo de Viena, au fost transbordaţi apoi lângă Dresda(unde un raid aliat făcuse nu demult peste 80.000 de victime într-o singură noapte). O vreme,Johann  a muncit într-o fabrică de încălţăminte, iar ulterior s-a operat o selecţie a celor capabili  de a lupta pe front, astfel că tânărul din Livezile a fost socotit capabil să poarte un Panzerfaust-60 (aruncător de proiectile reactive antitanc), deşi avea doar 17 ani.

      A urmat o scurtă perioadă de instrucţie paramilitară (din care mai făcuse şi acasă la Bistriţa), urmată de o şedinţă de tir cu o puşcă ZB şi 10 gloanţe. Bistriţeanul Johann a marcat toate cele zece gloanţe în cercul central, spre uimirea ofiţerimii prezente şi a instructorilor. Modest, omul de azi zice că a fost norocul soartei, dar noi ştim cu cine ţine „norocul” (să ai pe Dumnezeu şi să fii silitor).

    Cu mirare s-a aflat că tânărul e transilvănean, nu deutsch băştinaş, fiind bătut pe umăr, felicitat („Cine cade în cătarea puştii lui Johann, kaput cu el”- zice un ofiţer Otto (sturmbannfuhrer, grad echivalent celui de colonel). Acesta l-a luat la sine ca ordonanţă personală, apoi ajungând prin martie 1945, la teribilul Buncher al lui Hitler din Berlin, cu betoane armate de 2m lateral şi 2,80m plafoane armate. Aici avea să-l slujească pe Sturmbanfuhrerul Otto, care între altele s-a oferit să lustruiască cismele bossilor, ale lui Goebbels şi personal ale lui Hitler („Mi se aduceau câte două-trei perechi de cisme în geamantan special. Făceam reparaţii minore, dar mai ales le lustruiam. Cu mirare am văzut de la o vreme că pe lângă cismele însemnate cu H1, pare-se ale însuşi Fuhrerului,  a apărut şi o pereche de cisme cu semnul H2, care păreau a fi ale unei sosii. Acestea aveau un toc mai înalt cu 5 cm, spre a avea o statură absolut identică cu a lui H1. Într-o zi, eram pe coridor şi a trecut pe lângă mine chiar Hitler. Am făcut pe încremenitul şi am salutat nu „Heil Hitler!”, ci „Weine Hitler!” adică „plânge Hitler!”-într-un joc de cuvinte, plus o înjurătură românească în gând” , spune astăzi, vitejeşte Johann din Livezile.

     Pe când se afla în faimosul buncăr din Berlin, într-una din zilele de sfârşit ale lui martie 1945, s-a întâmplat ceva deosebit. Colonelul Otto avea un frate mai tânăr, sublocotenent şi care venea uneori în vizită excepţională la el. Părea foarte grăbit acum, speriat şi foarte confidenţial i-a spus fratelui că „există câteva avioane pregătite pentru 24 de ofiţeri superiori ai Wehrmachtului, toţi necăsătoriţi, plus Hitler şi care va pleca având destinaţia Africa de Sud: ”...aşa că mă vezi pentru ultima dată.” Johann al nostru, foarte bun trăgător cu puşca ZB, dar şi cu urechea, auzi totul, dar colonelul Otto („Dumnezeu să-l ierte, că mi-a fost ca un tată”) îl avertiză pe Johann că orice vorbă rătăcită înseamnă pentru ei moartea.

     „Astfel se pare că sosia lui Hitler, Eva Braun şi cei care au trebuit să moară atunci, au murit precum se ştie în mod oficial”-mărturiseşte livezeanul nostru

       Se cunoaşte că Stalin a fost mereu neîncrezător că Hitler ar fi murit cu adevărat, poruncind cele mai straşnice  cercetări, a căror finalitate nu a fost niciodată confirmată de sovietici.

       Au ajuns ori n-au ajuns cele câteva avioane  misterioase în Africa de Sud şi apoi în Argentina? Zac cumva  avioanele doborâte prin munţii helvetici ori în valurile Mediteranei?Dificultăţile unei asemenea rute atât de lungi nasc multe supoziţii. ultimele filmări ale lui Hitler aratând un om foarte bolnav (a se observa în ultima-i înregistrare mâna stângă care-i tremură puternic în timp ce încurajează cu dreapta nişte tineri să meargă curajoşi la moarte).

        În aprilie 1945, Johann al nostru a fost de două ori în prima linie a frontului, dar s-a ales doar cu  găuri de gloanţe în manta, iar altădată tot în prima linie, a putut vedea cum un obuz a lovit bunkerul  ofiţerimii, iar colonelul Otto, a sfârşit în braţele lui, având pieptul sfâşiat de obuz.

      În vălmăşagul luptelor de la Berlin, a luat drumul spre Austria, spre sfârşit de război, în unităţile germane refăcute şi direcţionate spre a apăra Viena de ruşi. Aproape de Viena, pe 8 mai, află cu toţii că războiul s-a sfârşit prin capitularea necondiţionată a Germaniei în faţa puterilor Aliate. Închis într-un lagăr de lângă Linz are bucuria nespusă de a întâlni un ungur din Cluj, Veress Zoltan şi apoi chiar pe tatăl său. „Tată!!! –am răcnit eu o dată, de au răsunat toate dealurile.” Apoi drumul lung al reîntoarcerii în România, la Bistriţa, ajutat de ambasadorul României aflat la Linz spre a ajuta repatrierile.

     Ce de drumuri, ce primejdii, câte nenorociri, câte lacrimi, sânge şi moarte!!...” Ar trebui zile de povestit. „Nu, războiul nu e un lucru plăcut!”-oftează azi Johann (cel aflat de dl. Petre Nicula în Livezile), după atâta noian de vreme şi de întâmplări (redate parţial şi în lucrarea „700 Jahre Jaad în Siebenburgen”/ „700 de ani Livezile în Ardeal”).TT

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5