“Am fost, suntem şi vom fi pe veci aici” 73 de ani de la Dictatul de la Viena

Prof. dr. Maria Covaci

Marea Unire de la Alba Iulia din 1918, fomarea statului naţional unitar, suveran şi independent România, rod al luptei întregii naţuini, a dus la înfăptuirea firească a năzuinţelor seculare de unitate a poporului roman, a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi.
După numai 22 de ani de la realizarea acestui înălţător vis, în vara anului 1940, asupra României s-au abătut, din nou, norii negri ai dezmembrării sale teritoriale. În conjunctura internaţională din anul 1939, dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, România se afla tot mai mult sub presiunea forţelor fasciste agresive şi revizioniste.
Evenimentele ce se precipitau pe plan internaţional au încheiat, practic, procesul izolării României pe plan extern. În acest climat politic şi militar internaţional, când s-au convins de ineficienţa garanţiilor franco-britanice, cercurile politice din România, în frunte cu Regele Carol al II-lea, au hotărât, în mai 1940, să renunţe la politica de neutralitate şi să treacă la politica de apropiere de Germania, pe plan economic şi politic. Din însărcinarea regelui, primul ministru a înaintat ministrului Germaniei la Bucureşti o notă prin care guvernul român se declara gata să colaboreze strâns pe plan economic şi politic cu Germania, “pe baza respectării independenţei şi unităţii naţionale”.
În vara anului 1940, în conjunctura deosebit e nefavorabilă României, URSS, prevalându-se de faptul că încheiase pactul de neagresiune cu Germania – Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat la 23 august 1939 la Moscova – şi neavând un pact de neagresiune cu România – din cauza unei probleme litigioase (teritoriale), la 26 iunie 1940, în urma ultimatului guvernului sovietic, guvernul României şi Regele Carol al II-lea au fost obligaţi să cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru, precum şi o parte din nordul Bucovinei (pământuri străbune româneşti), care au fost incluse în componenţa URSS. Acest moment a însemnat, de fapt, deschiderea drumului şi pentru alte state învecinate revizioniste (Ungaria şi Bulgaria) să-şi intensifice acţiunile pentru atingerea obiectivelor revizioniste pe seama ţării noastre, cerând puterilor fasciste (Germania şi Italia) să soluţioneze cât mai grabnic revendicările lor. După ce a încheiat victorios confruntarea militară cu Franţa şi Marea Britanie, guvernul nazist şi-a asumat rolul de “arbitru” în diferendele teritoriale ale României cu vecinii, impunând guvernului şi Regelui Carol al II-lea acceptarea pretenţiilor revizioniste formulate de partenerii lui. La 15 iulie 1940, Hitler a adresat lui Carol al II-lea o scrisoare în care, pe un ton ultimativ, cerea ca România să se încadreze definitiv în linia politică a Germaniei, să consimtă la cedări teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria, subliniindu-se că o “revizuire a devenit inevitabilă. Orice încercare prin manevre tacite de orice fel, arată dictatorul nazist, de a evita pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră trebuie să fie şi vor fi sortite eşecului. Mai devreme sau mai târziu, şi probabil într-un foarte scurt timp, rezultatele ar putea fi chiar distrugerea României”.
Reprezentanţii României au fost primiţi, la 26 iulie, de Hitler, care a ţinut să reamintească că România trebuie să cedeze Ungariei horthyste o parte din Transilvania, cerând ca operaţiunea să înceapă imediat. Era evidentă atitudinea de părtinire şi favorizare de către Germania a Ungariei horthyste. Relaţiile dintre Ungaria şi Germania şi favorizarea Ungariei în pretenţiile ei revizioniste pe seama Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României în mod special, îşi aveau începuturile imediat după instaurarea hitlerismului în Germania.
Ungaria şi-a manifestat făţiş, în perioada interbelică, dorinţa de a smulge din trupul României întreaga Transivanie. Ungaria nu s-a putut adapta noilor relaţii create în Europa după primul război mondial, nu a putut să renunţe la ideea că ea reprezintă un popor învestit cu nişte haruri speciale, cu misiunea de a organiza pe români, slovaci şi sârbi, pe bulgari, ruteni şi chiar austrieci. Întregul arsenal de propagandă al Ungariei în perioada interbelică (radio, presă, literatură istorică etc.) cultiva cu obstinaţie, sub oblăduirea puterii de stat, ideea necesităţii refacerii imperiului ungar. Ungaria nu s-a împăcat cu ideea că la 1918 popoarele din centrul Europei s-au rupt din imperiul austro-ungar şi s-au constituit în state naţionale de sine stătătoare, printre care şi România. În acelaşi timp, şi Ungaria şi-a câştigat independenţa faţă de habsburgi şi devenea stat naţional.
În anul 1918, Ungaria stăpânea teritorii care nu-i aparţineau, în care se aflau 17-18 milioane de locuitori, dintre care nici 11 milioane nu erau unguri. Desigur, Ungaria a considerat că, prin Tratatul de la Trianon, i s-a făcut o mare nedreptate. Atât pe plan politic, economic şi cultural, Ungaria, timp de 22 de ani, a insistat asupra faptului că nu a renunţat la Transilvania şi cerea insistent revizuirea Tratatului de la Trianon.
În asemenea împrejurări şi sub presiunea Germaniei şi Italiei, România a fost nevoită să înceapă convorbiri cu guvernul Ungariei, convorbiri ce s-au desfăşurat la Turnu Severin, în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940. La convorbiri, Ungaria a pretins un teritoriu de 69.000 km, cu o populaţie românească majoritară. Delegaţia română, în numele guvernului, a respins cererile insolente ale părţii ungare, tratativele fiind întrerupte la 24 august, fără să se ajungă la o soluţie. În aceste împrejurări, guvernele de la Berlin şi Roma preiau asupra lor soluţionarea diferendului printr-o soluţie care să deschidă fără luptă accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti, creând totodată posibilitatea ca cele două ţări să servească deopotrivă intereselor Axei. La 27 august, în baza unei propuneri anterioare guvernului lui Horthy Miklos, Hitler trăsese deja pe harta României o linie de demarcaţie în diagonală pe teritoriul nord-vestic al ţării, împărţindu-l în două. În seara zilei de 27 august, ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu a primit “invitaţia” de a se prezenta la Viena peste două zile, având depline puteri din partea guvernului român. O invitaţie similară a fost adresată şi ministrului de externe al Ungariei. La Viena, încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea statului român, refuzând să-i asculte pe reprezentanţii României, ministrul de externe al Germaniei naziste şi Italiei fasciste le-au cerut acestora, la 30 august, pe un ton ultimativ, să accepte “arbitrajul” guvernelor respective ameninţând că, în caz contrar, România va deveni obiectul unei agresiuni armate, va fi invadată şi ştearsă de pe faţa Europei. Prin Dictatul de la Viena, României i s-a impus să cedeze Ungariei horthyste partea de nord-vest a ţării cu suprafaţa de 42.243 km, şi o populaţie de peste 2.600.000 de locuitori, dintre care majoritatea erau români.
Dictatul de la Viena din 30 august 1940 dăduse satisfacţie regimului lui Horthy Mikos, burgheziei şi nobilimii maghiare şovine şi iredentiste, care considera acel câştig doar ca un avans. Diplomaţii horthyşti şi hitleriştii declarau că Germania a împins graniţa Ungariei pe Carpaţi pentru că guvernul ungar inspira mai multă încredere decât cel român şi dorea ca în acest fel să îşi asigure spatele frontului pe linia Carpaţilor în vederea războiului cu URSS.
Interesele naţionale ale ţării cereau respingerea Dictatului de la Viena şi apărarea cu arma în mână a independenţei şi unităţii naţionale. Poporul român s-a opus Dictatului, nu a recunoscut hotărârile de la Viena, s-a organizat şi a acţionat, prin toate mijloacele, pentru a aduce la trupul ţării pământul străbun, fapt realizat după peste patru ani de suferinţe şi jertfe, la 25 octombrie 1944, în conjunctura favorabilă, când nordul Transilvaniei a fost eliberat de către armata română şi sovietică, în condiţiile derulării victorioase a războiului antihitlerist şi antihorthyst.
Imediat după 30 august 1940, România a fost obligată, tot de marile puteri fasciste, să înceapă tratativele pentru cedări teritoriale şi cu Bulgaria. Bulgaria cerea României să-i cedeze două judeţe din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra). Tratativele au început între cele două părţi la Craiova, la 8 septembrie, în urma cărora au fost satisfăcute pretenţiile revizionsite ale Bulgariei.
Astfel, România, în decurs de numai trei luni, a pierdut peste o treime din teritoriul naţional şi peste şase milioane de cetăţeni.
Poporul român, neacceptând Dictatul de la Viena, încă din noaptea de 30-31 august, când a fost anunţat verdictul de la Viena, s-a manifestat puternic. Locuitorii oraşului Cluj au inundat străzile. Zeci de mii de români, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, din capitala Ardealului – se spune în presa vremii – au ieşit sub cerul liber înstelat pentru a-şi striga profunda lor revoltă judecăţii care tinde să-i ducă în robie.
Timp de trei zile şi trei nopţi, populaţia Clujului a demonstrat cerând: “Jos Dictatul de la Viena!”, “Vrem dreptate!”, “Vrem guvern popular!”. Sub aceleaşi lozinci s-au desfăşurat, la 1 septembrie 1940, marile demonstraţii ale populaţiei de la Bucureşti, în Piaţa Universităţii şi pe Calea Victoriei, în faţa palatului regal.
Pretutindeni în ţară, la Oradea, Sibiu, Braşov, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Baia Mare, Turda, Sebeş, Bistriţa, valea Mureşului etc., zeci de mii de oameni, muncitori, ţărani, intelectuali, au ieşit în pieţele publice manifestând pentru apărarea Transilvaliei, pentru independenţa naţională.
În armată, unanimitatea soldaţilor şi ofiţerilor a primit cu indignare trădarea naţională săvârşită de regimul dictaturii regale. În partea de nord a Transilvaniei ce urma ca, din 10 septembrie 1940 să fie ocupată de trupele horthyste, unităţile militare au refuzat să execute ordinele de retragere, au refuzat ordinele de desconcentrare a armatei şi de părăsire a aliniamentelor fortificate.
Raptul teritorial din vara anului 1940 a avut consecinţe din cele mai grave pe plan social, politic şi economic în România, cât şi în teritoriile rupte din trupul ţării. În ţară s-a produs o profundă criză politică, ce a dus la abdicarea Regelui Carol al II-lea şi la propulsarea pe arena politică şi la putere în stat a celor mai reacţionare şi fasciste forţe politice din ţară, în frunte cu Garda de Fier care, la 6 septembrie, vor accede, împreună cu generalul Ion Antonescu la putere, iar la 14 septembrie vor constitui Guvernul Naţional Legionar.
Pentru locuitorii părţii de nord-vest a Transilvaniei, români, evrei, polonezi, sârbi, ţigani, ucrainieni, din 10 septembrie 1940, când trupele Ungariei horthyste au intrat pe pământul românesc, avea să devină un calvar, asuprire naţională şi socială.
La 10 septembrie 1940, armatele Regatului Ungar au ocupat partea de nord-vest a Transilvaniei. Au fost instalate şi aduse administraţia maghiară civilă şi militară, jandarmeria, poliţia, cât şi organizaţiile paramilitare fasciste aflate sub control oficial. În aplicarea politicii asupritoare, şovine, aparatul horthyst a avut uneori sprijinul unei părţi a populaţiei maghiare la sate, oraşe, peste tot trupele horthyste au trecut la represiuni împotriva populaţiei româneşti. Au început schingiuirile, asasinatele, violurile, arestările şi jaful. Scopul politic era clar, eliminarea atât fizică cât şi economică a românilor, a tuturor celor care, sub o formă sau alta, se opuneau ocupaţiei horthyste.
Au fost ucişi ţărani români, evrei şi slovaci de la Zalău, pe dealul Meseşului. A fost schingiuit şi ars pe rug la Huedin protopopul ortodox român Munteanu. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, în comuna Ip, judeţul Sălaj, au fost ucise 157 de persoane, la 29 septembrie 1940 a fost săvârşit un alt masacru în comuna Trăznea, din acelaşi judeţ, în timpul căruia au fost ucişi 80 de bărbaţi, femei şi au fost incendiate 72 de case. Opresiunea şi crimele se extind peste tot. În numai trei săptămâni, după cum rezultă din documente de arhivă şi lucrări publicate, au fost ucişi fără judecată un număr de 991 români. Tot în această perioadă, în judeţele ocupate s-a înregistrat un număr de 6813 cazuri de grave maltratări.
Paralel cu aceste măsuri, administraţia horthystă a întreprins numeroase măsuri de expulzare a românilor, dincolo de graniţa fixată prin Dictatul de la Viena. Paralel cu expulzările peste graniţă, fenomen care a fost prezent în toţi cei patru ani de ocupaţie, deosebit de greu a apăsat asupra populaţiei româneşti trimiterile în detaşamente de muncă forţată, unde erau supuşi unui regim de exterminare fizică şi psihică.
În vara anului 1941, odată cu începerea războiului împotriva URSS şi intrarea Ungariei alături de Germania hitleristă, în război s-au abătut asupra românilor noi jertfe. În unităţile ungare ce luptau pe front s-au aflat peste 200.000 de tineri români dintre care, peste 15.000 au căzut pe front, ca soldaţi ai Armatei Regale Ungare.
Nu au scăpat represiunii horthyste nici cele două biserici surori, ortodoxă şi greco-catolică. Capii acestor biserici, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu, rămânând sub ocupaţie horthystă, în condiţii deosebit de grele, au ţinut legătura cu parohiile şi preoţii care s-au aşezat în fruntea luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale a locuitorilor din zona ocupată. Pentru acţiunile lor antihorthyste, numeroşi preoţi au fost arestaţi, maltrataţi ori ucişi sau expulzaţi.
Un domeniu mult râvnit de Ungaria horthystă îl constituiau bogăţiile Ardealului. A fost iniţiată marea campanie de expropriere a bunurilor rurale şi urbane ale românilor, dar şi ale evreilor.
Legislaţia introdusă şi aplicată în urma Dictatului de la Viena a avut alături de caracterul ei antipopular şi un caracter şovin şi rasial.
Ziarul care a reuşit să supravieţuiască ocupaţiei horthyste şi îl avea în frunte pe reputatul om de ştiinţă dr. Emil Haţeganu, “Tribuna Ardealului”, la 10 septembrie 1940, într-un articol fulminant din Transilvania cedată, scria: “Staţi pe loc. Aici e locul vostru, avutul vostru, familia voastră, mormintele voastre, nu plecaţi!”, îndemnându-i să reziste opresiunii horthyste, cu convingerea fermă că aceasta nu va dăinui mult timp. Emil Haţeganu, recunoscut ca reprezentant al românilor în relaţiile cu autorităţile horthyste, cerea românilor să refuse categoric oferta făcută de primul ministru ungar, Teleki, ca românii să-şi trimită 30 de reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta. El spunea: “Fraţilor, în momentul în care voi intraţi în Parlamentul Ungariei, voi recunoaşteţi valabilitatea Dictatului de la Viena. Deci voi vreţi să trataţi cu Ungaria? Vreţi să luptaţi pentru drepturi în Ungaria?”.
Sub aceste imbolduri, românii nu au cedat. Treptat, treptat, în timp şi sub cele mai diferite forme, s-au opus ocupantului. Un sprijin deosebit au primit cei rămaşi sub ocupaţie din partea organizaţiilor naţionale care s-au creat în România din rândurile refugiaţilor sau a populaţiei. S-au creat: “Asociaţia refugiaţilor şi a expulzaţilor din Transilvania”, “Pro Transilvania”, “Ardealul” şi numeroase cercuri de tineri studenţi ardeleni. Problemele cu care se confruntau confraţii din Transilvania de Nord erau reflectate în ziarul refugiaţilor, “Ardealul”, şi în ziare oficiale ce apăreau în ţară, unde semnau personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale din ţară. Prin ziarul “Ardealul”, al cărui director era omul politic Ionel Mureşan, şi care apărea la Bucureşti, se făcea auzită vocea poporului, care condamna în continuare Dictatul de la Viena. Legăturile strânse dintre românii ce se aflau sub ocupaţie şi cu ţara au creat şi susţinut moralul şi speranţa că partea de nord a Transilvaniei va fi eliberată şi va reveni la patria mamă.
La 20 martie 1944, Ungaria a fost ocupată de armatele germane. În acelaşi an, în fruntea statului s-a instaurat guvernul Szalasy. Valul şovinismului şi al rasismului s-a accentuat deosebit de mult. Frontul se apropia şi de graniţele României şi Poloniei. În aceste împrejurări, se înăspresc măsurile represive împotriva românilor şi evreilor din partea ocupată a ţării. La sfârşitul lunii aprilie 1944, în toate oraşele mari din Transilvania, ocupate de Ungaria, la Cluj, Oradea, Tg. Mureş, Baia Mare, Bistriţa, a început internarea evreilor în ghetouri şi apoi trimiterea lor spre lagărele de exterminare naziste.
Acţiunea guvernului maghiar de aplicare a soluţiei finale în Transilvania de Nord împotriva evreilor a determinat accentuarea solidarităţii dintre populaţia română şi cea evreiască şi întreprinderea pe scară largă şi sub cele mai diferite măsuri de salvare a evreilor.
Concomitent cu acţiunile de deportare a evreilor împotriva românilor se recurge la fel de fel de măsuri teroriste. Începe goana după tinerii români care dezertau din armata ungară şi luau drumul munţilor, împotriva locuitorilor din zona Maramureşului, care-i ajutau pe dezertori şi grupele de partizani.
Comemorăm şi în acest an 73 de ani de la impunerea în România a Dictatului de la Viena, act impus ţării noastre de marile puteri fasciste ale vremurilor. Tendinţele şovine, ce se manifestă şi astăzi pe seama României, ne impun să nu uităm că de la manifestări ascunse sau făţişe s-a ajuns la mari nenorociri pentru poporul român în epoca 1940-1944. Să fim vigilenţi faţă de acţiunile cu caracter revizionist şi şovin ce se manifestă de către organizaţii şi personalităţi fasciste; acestea nu trebuie neglijate sau subapreciate.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]