Amintiri din Miceştii de Cîmpie

Duminică, în comuna Miceştii de Câmpie, a fost sărbătoare: joc şi cântec, întâlnire cu fiii satului.

Obişnuită, obosită de atâtea sărbători câmpeneşti, de atâtea zile, ba ale comunei, ba ale oraşului, de aceeaşi rutină organizatorică, de cele mai multe ori, ca şi ziarist, refuzi sau îţi impui să treci cu vederea asemenea evenimente.

Uneori, mai facem concesii, poate de dragul amintirilor…Pentru mine, Miceştii de Cîmpie e un loc în care sunt adunate amintiri din alte vieţi, amintiri din vacanţe de vară petrecute în casa parohială din Miceştii de Cîmpie. Părinţii mei erau prieteni de familie cu familia preotului care slujea la acea vreme în biserica din Miceştii de Cîmpie.

Ziua de duminică, petrecută în Miceştii de Cîmpie, mi-a amintit de lucruri pe care nu mi le-aş fi putut aminti niciodată, dacă nu m-aş fi reîntors…Sărbătoarea de duminică dintr-un sat mic de câmpie m-a obligat să îmi aduc aminte: de biserica din sat, de scările pe care le urcai până ajungeai la biserică, de mirosul de tămâie, de hainele bisericeşti, care erau păstrate într-una din camerele casei parohiale, de casa parohială, pe care am recunoscut-o cu uşurinţă după ani de zile, de simplitatea femeilor în vârstă, de mirosul de busuioc.

Mi-am amintit apoi, de preot, de cât de mult îl iubeau oamenii din sat, de familie, de ieşirile în verde, undeva în grădina din spatele casei. Păstrez şi acum nişte fotografii alb-negru cu amintirile din Miceştii de Cîmpie…

Acum, sunt sigură că cele mai frumoase veri le-am petrecut şi la Miceştii de Cîmpie.

Mă reîntorc de fiecare dată, cu drag. Ultima dată, am fost, nu ştiu, acum doi sau trei ani, când Dorin Dobra, cu ajutorul lui Alexandru Uiuiu, a transformat o casă veche, ţărănească…într-un muzeu, într-un loc în care te întorci în timp.

Duminică, am ajuns, din nou, în Miceştii de Cîmpie…Am ales să revăd biserica, am ajuns şi la sfinţirea Crucii lui Raita, undeva la o margine de drum.

Am rămas cu imaginea unor femei în vârstă care au stat acolo, nemişcate, împietrite parcă, lângă gardul care împrejmuia crucea. Erau acolo şi se rugau. Mai spre sfârşitul slujbei, a urcat scările în grabă, o femeie mărunţică, în vârstă, în haine negre. S-a alăturat şi ea celorlalte femei şi a început să se roage. S-a uitat, mai întâi, la preot, apoi la cruce, apoi şi-a ridicat privirea spre cer…

Am ajuns şi în Groapa Lupului, locul unde autorităţile locale au amenajat scena, locul unde localnicii s-au întâlnit la un pahar de vorbă…

În cele din urmă, ne-am reîntors în curtea casei-muzeu, şi am rămas acolo…la umbra unui nuc, la o poveste…Şi uite aşa, am cunoscut nişte oameni minunaţi pe Sanda şi Ionuţ Lungu, o fostă balerină şi un muzician…doi oameni, desprinşi din altă lume, doi oameni care au trăit pe de-a-ntregul, doi frumoşi nebuni, de care îmi voi aduce aminte, că i-am cunoscut în ultima duminică din august 2011 la Miceştii de Cîmpie…

Dacă la început aveam îndoieli de a onora invitaţia, ajunsă la saturaţie din perioada experienţei tv, de atâtea zile de comună, de atâtea sărbători câmpeneşti, a meritat...răsplata a fost mai mare, mai preţioasă decât aş fi bănuit-o vreodată.