Amintirile unui veteran de război

Pentru sărbătorirea veteranilor de război, Prefectura judeţului Bistriţa-Năsăud şi Primăria oraşului Năsăud au organizat şedinţe festive, pe data de 28 şi 29 aprilie 2009. După terminarea festivităţilor, veteranii de război au fost invitaţi la o masă comună. Acei care nu se vor putea deplasa din cauză că sunt bătrâni, cu vârste în jur de 80 de ani, li se duce la căminele lor pachete cu mâncare. Este un gest de respect şi stimă pentru aceştia, care şi-au jertfit tinereţea pentru România. Dl. colonel (r) Obrejan Ioan, preşedintele subfilialei Năsăud, care în prezent numără 250 de membri, pe teritoriul subfilialei. Veteranii de război îşi reamintesc acum când încă sunt în viaţă că credinţa în Dumnezeu le-a fost singurul sprijin în acele clipe grele.

În noaptea de 4-5 aprilie 1944 fiind pe frontul din Moldova, în poziţie de luptă, pe aliniamentul oraş Tg. Frumos – Băile Struna, am primit, prin agent, ordinul de a contraataca pe direcţia unui vârf de deal, trupe ruseşti care spărsese linia de luptă şi înaintau spre direcţia noastră.

Fiind orele 21-1 noaptea, pe o vreme rece şi cu burniţă de ploaie la contraatac. Eram sublocotenent, comandam un pluton de ostaşi şi un subofiţer tânăr, ieşit din şcoala militară de o lună. I-am dat ordin şi comanda a două grupe şi direcţia de atac. Eu, cu două grupe cu baionetele la arme, trăgând din când în când rachete pentru a lumina câmpul de luptă am pornit pe direcţia ordonată. La puţin timp am întâlnit inamicul şi am început lupta cu baioneta. Unii ostaşi trăgeau focuri de armă, alţii înckeştau în luptă baioneta. Pe ruşi îi vedeam la lumina rachetelor pe care le trăgeam şi îi deosebeam după mantiile lungi şi căciulile cu clape. În faţa mea la 10 m a apărut un rus cu arma cu baioneta întinsă către mine, am simţit că a tras, dar arma nu a luat foc. De asemenea, am apăsat pe pistolul mitralieră, a făcut dublă alimentare, dar nu a luat foc. În acele secunde pe lângă ostaşul rus a trecut un român cu lada de încărcătoare de la puşca mitralieră, fiind în apropierea rusului i-a dat în cap cu lada, omorându-l. Eu, trecând pe lângă rus, i-am luat arma, am deschis-o şi i-am luat cartuşul, băgându-l în buzunar. Dimineaţa, după ce se terminase lupta am constatat: cartuşul fusese percutat dar nu plecase din armă. Fiind vineri, din acea zi am ţin ut post şi rugăciune până în ziua de azi, pentru că Dumnezeu mi-a scăpat viaţa în acea zi.

În data de 17, 18 august 1944 am făcut o incursiune în dispozitivul rusesc şi de la un post de comandă am luat trei prizonieri. Un ofiţer rus rănit la gură, un sanitar femeie tânără, care îl îngrijea pe ofiţer şi un soldat telefonist. Pe aceştia i-am adus la postul meu de comandă şi i-am ţinut fără a-i trimite la batalionul românesc, pentru a-i chestiona. Fiind obligat să plec pe poziţie, am dat dispoziţie telefonistului meu, să nu se atingă nimeni de prizonieri. Acesta a interzis unui plutonier de la mitraliere, care voia să violeze infirmiera, ameninţându-l că îl împuşcă. Seara, când m-am întors de pe poziţii, sanitara mi-a vorbit stricat româneşte, ca fiind om bun să plec de pe front deoarece ruşii vor ataca masiv pentru a ajunge la Bucureşti. În dimineaţa zilei de 18 august, telefonistul mi-a raportat că batalionul nu răspunde la telefon. I-am ordonat să meargă pe fir să controleze de ce nu se răspunde, acesta mi-a răspuns de la PC batalion că totul este intact, dar nu găseşte pe nimeni. Ieşind la postul de observaţie, am văzut pe şoseaua înspre Târgu Frumos ostaşi ruşi mergând cu piese de artilerie.

Mi-am adunar ostaşii, în număr de 12, şi ne-am strecurat prin lanurile de porumb şi am ajuns în oraşul Roman. Ofiţerul rus, rănit, şi sanitara au rămas la Spitalul Militar Roman. Soldatul rus nu a vrut să rămână cu ei, nici să meargă la armata rusă, deoarece se auzise despre pace. Am dat dispoziţie la ostaşi să meargă la sediul Regimentului de la Giurgiu pe cont propriu.

Subsemnatul, însoţit de soldatul rus şi un alt soldat, am mers la Ploieşti, apoi în comuna Izvoarele, unde era mama mea. La dânsa am stat 5 cinci zile şi am plecat la regimentul din giurgiu. Pe soldatul rus l-am îmbrăcat în uniformă de soldat român şi a rămas în gospodăria mamei mele.

M-am întors din germania la sfârşitul războiului şi l-am găsit pe soldatul rus botezat de mine, Timofte Niculae, care lucra încă în gospodăria mamei mele. Acestuia i-am dat o suprafaţă de teren, s-a căsătorit, a avut două fete şi şi-a făcut gospodărie în comuna Mineciu, sat Mineciu-Pamanteni. În luna februarie 2009 am fost anunţat că Timofte Nicolae, rusul pe care îl salvasem, a murit şi a fost îngropat în satul Mineciu-Pamanteni.

Menţionez că acesta nu era rus kalmuc-mongol.

Astfel, mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus din război în viaţă, fără nicio rană.

colonel (r) Obrejan Ioan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5