Andrei Marga, despre Universitatea Bistriţa: Totul a mers bine până când șefi ai locului și-au dat seama că ...

Unii au vrut cu toată ființa o lume diferită și au creat America. Unii și-au scosenergic țara din ruină și au dat Germania postbelică. Unii au dorit inflexibilsă conteze, iar China a căpătat pondere mondială. Unii au aspirat la libertate și prosperitate și le au, Polonia dând tonul. Unii vor să iasă din rutina „corectitudinii politice” a epocii și vor ieși.
Din nefericire, în România actuală, au trecere alte maxime.„Capul plecat sabia nu-l taie” sau „oamenii sunt sub vremi, nu invers”sunt completate mai nou de „las-o baltă cu gândirea, că viața-i bună așa” sau „pune-ți oameni unde poți și lasă lumea să vorbească”. „Istețimea” aceasta dă tonul, iar efectul se vede cu ochiul liber: nici o problemă nu se rezolvă la timp, dacă întâmplător se încearcă. Când alții fac fără amânare schimbări chibzuite, aici se pune zdravăn frâna. Ridiculizată în campanii, formula „merge, oricum” inspiră.
Opoziția actuală la reforma justiției este probă elocventă. Mulțumirea cu puțin este răspândită, încât nu se percepe că sub „justiția” existentă s-a produs cea mai întinsă corupție din istoria modernă a României, că procuratura este în serviciul alegerilor, că nici o țară nu își lasă cetățenii la mâna „justiției” de aici, că nedreptățile sunt la tot pasul. Când în alte țări (vezi dezbaterea juridică din Germania, Italia, SUA etc.)se pune accent pe legi bune în interes public și se chestionează pregătirea juridică și cultura procurorilor și judecătorilor, la noi, procurorii vor să facă legi, judecătorii sunt obiectul disciplinării și se încropescmitinguri.
Desigur, peste tot, există persoane care se opun schimbării. Faptul ține de pluralismul intereselor. Numai că oportunismul fiind aici în floare,opozanții de acumvorde fapt căpătuială – favoruri, un post în afara țării, mai ales. Schimbarea necesară nu o înțeleg și nici nu-i interesează.
Necazul este că asemenea opozanți obțin, dacă nu oprirea schimbărilor, cel puțin întârzierea dezvoltării. Oboseala celor din jur le dă șanse. Uneori, lucrurile se petrec cum spunea Mihai Sebastian – după înjuratul la tribună, se merge spreîmpăcare la bufet!
Există o explicație specifică a situației. Sub amatorismulorganizatce dominăastăzi instituțiile, pe scena publică pășesc mai puțin oameni de inițiativă, cât descurcăreți, nu cei care pot concepe, ci inși conformi, nu investigatori reflexivi, ci palavragii, nu persoanecare stăruie în arhivele culturii, ci noiipropagandiști.Prin gesturi variate, s-a instalat iarășio mulțumire cu puțin, care este o altăcauză a perseverării în coada Europei.
Desigur, dacă te mulțumești cu puțin, ca persoană, te privește. Uneori este semn de distincție și ține de înțelegerea profundă a vieții. De altfel, o veche înțelepciune spune că atunci când vrei mult, te cotropesc realitățile din jur. Vrei mai puțin, ești eliberat sau, oricum, mai puțin dependent!
Pe aceste meleaguri, însă, mulțumirea cu puțina persoanei se disprețuiește, adesea. Contrarul este celebrat. Inși care au fost tot timpul salariați la stat sunt, în ciuda aritmeticii veniturilor, milionari. Oameni care au condus industrii și le-au făcut praf, afișează opulența. Înflorireaprostului gust nu are precedent. Ce poți spune când Helmut Schmidt își făceaconcediul amenajând cu brațele o grădină pe un mal arid, iar Angela Merkel revine la gospodăria ei într-un sat, an de an? Nualtundeva, cât mai departe! Ce este de spuscând savanți iluștri sau prim miniștri și cancelari de succes nici măcar nu s-au gândit să-și plaseze odraslele sau consoartele în funcții, în Parlamentul european?Pretențiile familiilor unor potentați de dinainte de 1989 au fost ridiculizate pe drept. Se lasă decidenții de astăzi mai prejos?
Dacă mulțumirea cu puțin poate fi omorală personală,la noi, această mulțumirea devenit, din nefericire, strategie socială care împiedică dezvoltarea.
„Argumentul” mai nou al opozanților la reforma justiției este că democrația în România este necoaptă, încât, spre deosebire de celelalte țări, ar avea nevoie de supravegherea din partea CSM, de instituții de forță, precum DNA, și de punerea procurorilor sub un “șef de stat”. Acest argument este fals din capul locului. Democrația face parte dintre acele organizări care nu se nasc decât dându-le curs de la început șinu are nevoie de proptele.Democrația nu se face cu mai puțină democrație. Pe de altă parte, chiar documentul de la baza statului român modern, proclamația de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), cere „democrația curată”, nu una controlată, pe carepână și unele dictaturi o tolerează.
Cum s-a recunoscut de la Max Weber încoace, Occidentul a descoperitvalorile și organizările cele mai performante de motivare a oamenilor și de competitivitate. Toate țările învață din experiența sa. La noi, însă, opozanții la reforme se bat în piept cu placa„Să fie ca în Vest!”, dar stâlcesc semnificația Occidentului. Ei nu înțeleg că experiența Vestului este de importanțăcrucială, darnu ca ideologie a căpătuielii unor clici, ci ca reper al democratizării. „Statul de drept” occidental este statul libertăților și drepturilor cetățenilor, nu al vătafilor nimeriți în funcții, care nu priceplegile și instituțiile decât ca instrumente! Occidentul oferă standarde, dar aplicarea lor nu se face închizând ochii la abuzurilece se comit, indiferent de pretexte.În Vest, cetățeanul este respectat, dar este șireflexiv și responsabil, adică,el ia în seamă standardele împreună cu consecințelelorîn viața celorlalți.
La noi se socotește argumentgrimasa unui ambasador sau alunui purtător de cuvânt. Desigur,când este vorba de adevăr și probe trebuie luat aminte. În fond, suntem în alianțe și uniuni bazate pe valori, pentru care cineva a luptat. În treacăt fie zis, nici unul dintre opozanții emfatici de astăzi nu a făcutceva pentru cauza integrării euro-atlantice! Alianțele și uniunile creează obligații, inclusiv aceea de înțelegere mai adâncă a lucrurilor.
Bunăoară, putem spune „noi” împreună cu aliații. Dar acest pronume personalse cuvine folosit în viață exprimându-ți, totuși, individualitatea, cum deja Kierkegaardavertiza. Nimeni nu estematur fără opinie proprie. Trăim, desigur, într-o lume a interacțiunilor, dar de aici nu rezultă că ești dispensat de organizarea propriei vieți. Răspunderea ei, în condiții de disponibilitate la argumentare, îți revine inexorabil.
Ar trebui, apoi, să dea de gândit starea lamentabilă a reprezentării externe a României, care duce astăzi la două încheieri funeste. Unii dintre cei care o exercită vor să se pună bine mai curând în afara țării și, la rigoare, vând fără reținere orice, spre paguba tuturor. Iar alții, nefiindnici ei capabili să înțeleagă și să convingă, duc saluturile de circumstanță la o ușă sau alta și basta.
Subdezvoltarea de care la noi nu se scapă vine și din nivelul de aspirații scăzut. Îmi stăruie în minte o situație ivită într-un județ de care sunt legat. La cererea autorităților locale, am elaborat, împreună cu distinși colegi, proiectul unei instituțiiplecând de la o premisă neconvențională. Am scris încă în martie 2017 că sistemul universitar din România nu mai poate fi normalizat - după distrugerile și corupțiafavorizate de legea educației din 2011 - decât reformând radical universități existente sau creând altele, sănătoase, într-o paradigmă efectiv nouă. Soluțiaa fost aplicată cu ani în urmă de mai multe țări. Totul a mers bine până când șefi ai locului și-au dat seama că ar putea pierde la voturi, căci se încruntă unii care vor statul pe loc care le asigură șefia. În același timp,un responsabila devenit, din băgător de seamă, conferențiarși se teme de orice înnoire. Altul a intrat în grațiile cuiva și crede că Sfântul Duh s-a pogorât asupră-i. Altul, universitar de duzină, raportează cu suficiență căabsolvenții lui ajung ușieri la hoteluri sau manipulatori în supermaketuri, ca și cum în astea stă ținta învățământului superior. Toți sunt încântați că au săltat un pic peste ceilalți. Ce mai contează că acele locuri nu saltă peste mediocritate? Fiecare șefulețeste mulțumit cu mizilicuri, meschinăria merge mai departe, în vreme ce comunitateanăzuiește zadarnic, iar cetățenii trăiesc cum apucă.
Mulți se flatează la noi cu funcții, excursii, poze și mandate, în timp ce întrebări precum: „ce a rezultat din ele?”, „ce dezvoltare rămâne în urmă?”, „ce s-a schimbat în viața comunităților?”rămân fără răspuns.Ca strategie socială, mulțumirea cu puțin ține, evident, comunitățile și societatea întreagă, în loc.
Andrei Marga

(Publicat ca intervenție săptămânală a autorului, în Cotidianul, 5 septembrie 2017, print și online)