Andrei Marga: Întrebări deschise de referendum

Andrei Marga

Referendumul pe problema familiei tradiționale (6-7 octombrie 2018) a căutat răspuns la întrebarea dacă se introduce sau nu în Constituțieprevederea că familia este compusă din bărbat și femeie. Rezultatul este cunoscut – puțin peste o cincime dintre cetățeni cu drept de vot s-au prezentat la urne. Este un succes al cuiva, o înfrângere a altcuiva? Nici una, nici alta! Este numai un test, pe care doar inițiatorul, „Coaliția pentru familie”, îl poate trece în cont. Rămân însămai multe întrebări pe care rezultatul referendumului le-a acutizat.

Era nevoie de introducerea încă unei formulări privind familia în Constituție?Nu neapărat! Două argumente sunt aproape evidente. Codul civilîși asumă oricum faptul că o familie este compusă din două persoane de sex diferit. Iar Constituțiaatestă că legiuitorul a avut în vedere familia ca relație capabilă de procreație dintre bărbat și femeieși, cu aceasta, drept cadru aleducației copiilor.

Este problema definirii familiei una centrală în viața societății din România actuală?Reclamă chestiunea atâta efort?

Dacă ne referim la componenta religioasă, anume, căBibliasusține familia monogamă, compusă din bărbat și femeie, se poate spune că această familie nu este pusă acum în discuție. Ea este protejată șinu figurează printre urgențele agendei majorității covârșitoare a celor care se revendică din Vechiul Testament și din Noul Testament.

Dacă ne referim la componentasexuală,atunci trebuie recunoscut că în vremurile mai noi s-au extins formule neconvenționale (homosexualitate, lesbianism etc.). Penalizarea acestora s-a dovedit a fi o aberație și, firește, a ieșit din discuție. Unul dintre cei mai mari avocați ai emancipării oamenilor în societatea modernă, inclusiv în raport cu reprimarea unor orientări sexuale, Michel Foucault, a pledat pentru revenirea la acel stadiu al istoriei în care orientările sexuale erau o chestiune exclusiv a individului. Se poate evalua variat complexa concepție a celebrului psihiatru și filosof, dar fundamental el și-a atins ținta în măsură semnificativă.

Dacă ne referim la funcția educațională a familiei, nu putem să nu luăm în seamă, potrivit doctrinei drepturilor omului, dreptul copilului la o familie aidoma celei pe care o au cei mai mulți copii – cu mamă și tată identificabili în cele două genuri. Uneori, mama și tata nu se înțeleg și stau despărțiți, sau, în cazul cel mai tragic, nu mai trăiesc. Înfierea de către oricine de bună credință poate fi, în astfel de situații, o soluție mai bună. Dar, o societate matură nu are dreptul să priveze copilul de părinți, cel puțin de părinți care împreună i-ar fi putut da naștere.

Dacă ne referim la componenta inevitabil politică, atunci lucrurile se complică. Se poate spune, fără teama de a greși, că majoritatea adepților familiei tradiționale și majoritatea adepților liberalizării familiei nu gândesc politic problema. Ei o lasă în caracterul ei de problemă religioasă, abordată de tradiție în felul cunoscut. Dar, în pofida acestor două majorități, sunt, și de o parte și de alta,oameni care gândesc altfel chestiunea familiei. Adică politic cvasi-militant.

Această gândire pleacă de la întrebarea: până unde o societate suportă fragmentarea– de pildă, cea rezultată din faptul că o formă netradițională de familie se instalează în realitatea societății? Se mai poate conduce o societate în care fragmentarea trece un anumit prag? Până unde libertățile individuale pot fi adâncite, încât unitatea întregului să nu fie ruinată? Câtă unitate se poate cere fără a sacrifica voința de diferențiere a indivizilor? În discuție este, din nou, ca și altădată, înțelegerea libertăților? Din nefericire, liberalismul ca doctrină a societății bazate pe drepturi și libertăți inalienabile, nu și-a elaborat răspunsurile la asemenea întrebări.

Multe întrebări suscită rezultatul referendumului.

Prima întrebare din această serie privește starea creștinismului. Nu are justificare teza că referendumul confirmă că și în România  secularizarea ar fi ajuns departe, căci sunt puternice argumente contrare. În definitiv, revendicarea din creștinism a covârșitoarei majorități a oamenilor, mersul la biserici pe scară semnificativă, mișcarea moaștelor arată că nu secularizarea a înaintat prea departe. Pot fi aduse, însă, în discuție alte fapte,de pildă, impresia că mulți preoți s-au laicizat și că în formarea lor s-a îngroșat o problemă.

Când eram rector al Universității Babeș-Bolyai, arhiepiscopul Bartolomeu Anania, teolog cultivat și reflexiv, îmi spunea cât de mare este nemulțumirea sa că studenții de la teologie pastorală capătă apucăturile laicilor unei societăți în derivă – obsesiaîmbogățirii, egoismul social, dezinteres pentru cel în suferință – în detrimentul concentrării asupra valorilor creștinismului. Cu siguranță că aici este deja o problemă. Formarea multor preoți,sau cel puțin consecințele ei, par să fie prea laice. De aici vine și faptul că în pofida chemării parohilor, participarea la referendum a rămas modestă.

Pe deasupra, se profilează o întrebare gravă: care este situația reactivității creștine la ceea ce se petrece în societate? Observăm că nici expansiunea corupției – mici, mijlocii și mari, nici mizeria vieții multor oameni, nici grava confuzionare a valorilor din societatea ultimei decade și jumătate, nici situația de secol optsprezece din penitenciare, nici urbanismul sălbatic, nici reducerea politicii la mâncătorie, nici abuzurile de la vârf nu au stârnit normala reacție creștină. Un creștinism care nu este reactiv la nedreptăți și abuzuri pierde.

In plus,se pune întrebarea simplă, dar crucială: se cunoaște destul Biblia? Se cunoaște creștinismul zilelor noastre? Se pune, de asemenea, întrebarea ceva mai ramificată: nu cumva și creștinismul are nevoie de eliberarea de pasivitate și de pericolul marginalizării?

A doua întrebare privește non-angajarea partidelor în chestiunea familiei. Desigur că în Europa suntem astăzi martori la o relativizarea familiei tradiționale. Nici cei care au încredere în familia tradițională nici avocații schimbării nu au însă curajul de a-și lămuri ce ar fi de făcut. Partidele ezită, și la noi, în a avea o poziție univocă. Chestiunea este însă mai largă.

Două constatărise pot face. Anume, recunoașterea diferenței din societate este normalitatea însăși. Dar ea trebuie reconciliată cu permanențe ale lumii civilizate, precum familia în înțelesul consacrat, care nu are alternativă mai bună în realitatea vieții. Apoi, Europa este chemată să regândească întregul dosar, încât să evite ca, în numele unor valori, precum libertatea, să distrugă alte valori – aici, comunitatea soț-soție-copii.

A treiaîntrebare angajează caracterul referendumurilor. Ori pe ce față privim lucrurile, referendumurile din România sunt în chingi prea strânse (de exemplu, cvorumul), încât dau rezultate de la început discutabile. În voința de a da legitimare rezultatelor,referendumul ajunge să-ireprezinte, paradoxal, pe cei care se opun referendumului respectiv.Referendumurile ajung să nu mai testeze ceva sausă ducă la rezultate contrare în raport cu voința electoratului, cum a fost referendumul demiterii președintelui, din 2012.

A patra întrebare privește nivelul diversiunii din societate. Cu siguranță, referendumul pe problema familiei tradiționale a testat nivelul de diversiune din societate. Acesta a fost mare. S-a indus și distribuit cu o sârguință demnă de o cauză mai bună opinia că votul „Da” ar fi un sprijin pentru procesul din tribunal al cuiva. Era un sofism ordinar, dar în România actuală sofismul acesta face ravagii, mai ales de la aberația cu „penalii” încoace. S-a văzut că, atunci când diversiunea este mare,prea puțini cetățeni se mai întreabănu numai ce sentință s-a dat în procesul cuiva,ci și cum s-a ajuns la proces și la sentință. Și mai puțini se întreabă dacă persoana în cauză este vinovată cu adevărat și dacă atitudinea creștină trebuie să prevaleze. În orice caz, ieșirea din sofismele precarității a devenit condiție a însănătoșirii corpului social.

Se cuvine să repetăm că, în cazul adevărului și dreptății, contează nu doar rezultatul, ci și calea pe care s-a ajuns la el. Cu atât mai multîn condițiile justiției originale, a„protocoalelor” de „cooperare” dintre judecători, procurori, servicii secrete, universități și alte instituții din România!Protocoalele, amatorismul juridic, cinismul ruinează o justiție în esența ei și o face să nu lase loc dreptății.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]