Andrei Marga: Neputințele mediocrității

În România actuală multe conduceri sunt nesigure și aduc la decizii inși mediocri – ca pregătire și capacitate de a gândi, a proiecta și a acționa – și manevrabili. Lipsind reglementări legale pentru desemnări în funcții publice, asemenea apucături sunt socotite, incult desigur, „democrație”. Țara este împiedicată astfel din interior să-și rezolve problemele la nivelul altor țări. Se pot da multe exemple. Recent a fost cel al celebrării Centenarului, care în orice țară ar fi decurs altfel, cu alte efecte.
Destul să spunem că în urma celebrării nu a rămas ceva durabil, cum a fost cazul, de pildă, atunci când s-au construit Arcul de Triumf din Capitală sau Palatul Culturii din Iași. Sărbătorirea s-a cam redus acum la panglici, sesiuni „științifice”, întreceri și vorbe de circumstanță. Nici măcar grațierea și amnistia, care se dau la asemenea aniversări pentru a integra societatea, nu s-au produs. Catedralele s-ar putea invoca, dar ele țin de fapt de inițiative de demult ale bisericilor respective.
În mod evident, s-a stagnat în tot anul Centenarului într-o luptă oarbă de persoane. Pretenții precum „al doilea mandat” sau „guvernul meu” sau „acum noi suntem aleși” au alimentat o ciorovăială care a consumat energiile. Penibila „penaliadă”, orchestrată cu ajutorul procuraturii, a putut fi dusă spre o nouă treaptă a degradării, încât vorbesc de „infractori” inși care ar trebui să se privească în oglindă.
Cei care guvernează au lansat de astă dată teme de importanță crucială – repunerea economiei în legătură cu motorul natural al consumului intern, normalizarea justiției, eliminarea penibilului „stat paralel” creat în ultimul mai bine de un deceniu, readucerea resurselor sub controlul autorităților legitime. Nu trebuie să fii votantul coaliției actuale de guvernare pentru a saluta aceste opțiuni. O face orice cetățean lucid și responsabil!
Numai că cei care guvernează nu știu cum să convertească aceste opțiuni în legi și măsuri viabile, iar cei care li se opun, la Cotroceni, în parlament și pe stradă, nu au vreo idee despre așa ceva și nu par în stare. Mai mult ca oricând în istoria postdecembristă, opozanții se arată preocupați de căpătuieli, nu de vreun bine public. Efectul general este o gâlceavă ce ține de pălăvrăgeala regimurilor imature, cu urmarea implacabilă: paralizarea voinței politice care să se concretizeze în legi ce lărgesc șansele cetățenilor și deschid societățile.
În aceste context, Centenarul a găsit și a lăsat în urmă o țară încărcată cu dificultăți și probleme, unele mai grele ca oricând. De exemplu, în cea mai lungă perioadă de independență, cea de după 1989, în România s-a ajuns de fapt la dezindustrializare, la devalizarea de resurse, la mărirea datoriei externe. S-a ajuns la cea mai mare emigrare de populație din țară. După ce s-au pierdut trei sferturi de milion de evrei și tot pe atâția germani, mai nou românii înșiși emigrează din țara lor, formând acum cea mai mare emigrare dintr-o țară a lumii în condiții de pace. După funesta experiență a Securității din regimul comunist s-a ajuns din nou la securism – în alegeri prezidențiale, în „selecții” pentru funcții publice, în acordarea de titluri – ca și cum societatea nu s-ar putea conduce decât ocult. Cum s-a văzut bine în acest an, nici o instituție semnificativă a statului (academica, a sportului) nu este ferită acum de securism. Formularea finală a președintelui Emil Constantinescu, „m-a învins Securitatea”, se dovedește a fi fost o constatare sigură, doar că una candidă! Tentațiile autoritare continuă – de la președinte, care se înconjoară vizibil de generali de informații și de inși imaturi, gata de șmecherii în siluirea democrației, trecând prin aspirațiile la sistem „unic” de recunoaștere a valorii, la controlul vieții private.
Se pot discuta îndelung multe alte fapte, deloc oarecari. Ca exemplu, acela că piața cărților și lectura sunt, în România actuală, cele mai reduse în Europa comunitară. Sau că dezbaterea ideilor noi este înlocuită de mulți “intelectuali” cu exhibarea subiectivităților flatante. Sau că nici acum nu s-a elaborat profesionist istoria României contemporane, pe care nu numai autorii, ci și alții să o împărtășească – o istorie alta decât cea liricoidă și propagandistică de pe standuri.
Mai importantă este însă găsirea unei ieșiri din situație. Ori pe ce față se privesc lucrurile, este limpede că, aidoma altor țări, viitorul României este dependent de voința cetățenilor ei. Voință exprimată la vot, în forumuri și argumentări publice!
Nu va fi însă decât societatea injustă și nesigură de până acum dacă România va fi în continuare trădată. Merită mereu luat aminte la observația de odinioară a lui Hugh Seton Watson, că „toate trăsăturile menţionate... – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf (the spoils of office and the royal smile) – au existat în România într-o măsură considerabilă. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă...” (Eastern Europe Between the Wars, 1945). Se stă acum altfel?
Nu va fi decât ceea ce este dacă România nu urcă de la “stat de drept”, care se invocă mai nou pentru a bloca normalizarea juridică, la ceea ce prevede Constituția: “stat de drept democratic și social”. Și dacă nu trece de la actuala democrație, redusă la alegeri parte controlate, parte lovite de lehamite, la o democrație meritocratică. La o asemenea democrație s-au decis cu decenii în urmă multe țări– Germania, Japonia, Israelul, Chile, Polonia, de pildă – care au ajuns apoi în prim planul performanțelor.
Nici o mobilizare actuală, sub orice deviză (“reforma morală”, “schimbarea clasei politice”, “transilvanismul”, nouă majoritate parlamentară etc.), nu rezolvă mare lucru. Cel mai departe duce asumarea fără rest a meritocrației. Transformarea climatului vieții din societatea românească și amenajări parțiale nu mai sunt suficiente; este nevoie de elaborarea de legi precise care să asigure cultivarea meritelor și aducerea la decizii a celor merituoși.
Observând ceea ce se petrece în România actuală în lipsa sau, mai exact, în pofida meritocrației, ne dăm ușor seama cât este de schimbat. De schimbat în înseși legile statului actual!
Bunăoară, este prea răspândită aducerea la decizii de inși doar ca urmare a studiilor. Diplomele și carierele formale nu mai spun la noi mare lucru despre pregătire, câtă vreme și universitățile de prim plan eliberează tot mai mult diplome sub care se află o valoare cel mult banală. Nu mai vorbim de expansiunea plagiatului – plagiatori recunoscuți ajungând în funcții de prim ministru, de procuror general, de general, pe când în alte țări (precum în Germania și Ungaria) au ieșit de pe scenă, căci plagiatul este fraudă, iar aceasta atrage sancțiuni.
Boala desemnărilor unipersonale a umplut România, la decizii, de inși nepregătiți, oportuniști și lipsiți de orizont. S-a și ajuns ca cei desemnați să-i ia în stăpânire pe cei aleși, apelându-se la devize nobile, precum “independența justiției”, evident prost înțeleasă și folosită pentru a acoperi abuzuri. Mecanismul desemnărilor unipersonale nu numai că fixează în funcții cheie ale statului persoane incapabile de realizări în interes public, dar face ca acestea să lupte cu indiferent ce mijloc pentru a asigura funcția celui care le-a desemnat.
Foarte probabil, reprezentarea țării în Parlamentul European bate recordul prin efectivul de soții, de fiice, de acoliți. S-a ajuns în ultimul mai bine de un deceniu în situația în care unii au fost numiți miniștri la București ca urmare a faptului că s-au ocupat de odrasla cuiva sau că la telefon nu a răspuns altul sau că aspirantul șantaja cu trecerea în tabăra rivală. Mulți prim miniștrii și-au datorat numirea docilității sau rudelor capabile să influențeze selecția sau aranjamentelor securiste sau tuturor acestora la un loc.
În cele mai multe instituții se fuge de concursuri ca de dracu’. Concursul, care a rămas singura șansă de oxigenare a instituțiilor, este de fapt disprețuit și, când devine inevitabil, este desfigurat. Spiru Haret era alarmat că la noi se fac concursuri pentru posturi de profesori universitari ca la nimenea. Ce ar spune astăzi când, prin legislația din 2011, această diferență este și mai mare?
Unii vor să se pună bine “în afară” pentru a conta înăuntru. Chiar în biroul Casei Albe, la întrebarea firească – “poate poporul Dvs. susține această contribuție financiară?” – răspunsul a fost mecanic. Mai nou, tocmai cei care ar trebui trași la răspundere pentru stări de lucruri deplorabile atacă țara pe diferite podiumuri, iar exponenți ai țării votează rezoluții ce nu au legătură cu realitatea.
În România ultimului deceniu, funcțiile obținute se exercită ca proprietăți, nu ca onoare în interes obștesc. Iar instituțiile de forță – servicii secrete, procuratură, judecători – legate prin protocoale de “cooperare” singulare în Europa de după căderea zidului de la Berlin, atestă cu claritate adâncimea degradării.
Un sistem ce întreține mediocrizarea decidenților duce în mod evident la cel puțin două neputințe. Una este neputința de a integra prin motivare profundă cetățenii. Mulți dintre aceștia iau la prima ocazie favorabilă decizia emigrării externe sau, măcar, interne. A doua este neputința de a rezolva probleme pe care alții le-au depășit de multă vreme. Ambele neputințe se văd cu ochiul liber. Ele se văd inclusiv în felul în care s-a trecut pragul Centenarului!

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]