Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Andrei Mureșanu – 200. O poezie între blestem și legământ

Ion Buzași în dialog cu Andrei Moldovan despre Andrei Mureșanu

 

Bazele unei culturi umaniste

 

          A.M.: Îți propun, dragă Ion Buzași, să privim mai întâi spre începuturile vieții acestui atât de interesant scriitor, mai ales că domnia ta, pe lângă faptul că ai îngrijit publicarea operei lui Andrei Mureșanu, ești și autorul unei consistente biografii a lui, precum și a numeroase articole și studii despre această personalitate care, la o reevaluare, dobândește dimensiuni surprinzătoare. Într-un burg al Bistriței de acum două sute de ani, în care românii, ca și ungurii de altfel, se stabileau greu, tatăl viitorului scriitor „ținea în arendă o moară de argăsit scoarță”. Noțiunile, luate separat, sunt destul de limpezi, dar împreună, mărturisesc, mă împing spre confuzie. Bănuind că și cititorii ar putea să aibă aceeași nedumerire, ai vrea să ne lămurești cu ce se ocupa de fapt tatăl, Teodor?

          I. B.: Mențiunea aceasta o găsim numai în monografia lui Ioan Rațiu, tatăl său „ținea în arendă o moară de scoarță de argăsit”. Aceasta e ordinea cuvintelor, și, într-adevăr, sensul sintagmei este obscur pentru cititorul de azi, chiar dacă „noțiunile luate separat sunt destul de ,  limpezi”. Cuvântul „moară”are, pe lângă sensul obișnuit („Pe malul apei se-mpletesc/ Cărări ce duc la moară” – spune Coșbuc) și unul învechit de „fabrică”. De exemplu, George Bariț, citim în biografiile mai vechi avea „o moară de hârtie” la Zărnești. Argăsit, iar un termen mai puțin folosit, însemna „tăbăcit”. Materia primă, scoarța, în această moară (fabrică) era mărunțită, zdrobită,și apoi livrată tăbăcăriilor.

       

          A.M.: Orfan de tată de timpuriu, face școală săsească la Bistrița unde urmează și liceul piariștilor, cu predare în limba latină, din câte știu eu. Probabil că va fi nevoie cândva să se ia seama cu multă onestitate la personalitățile românești din Transilvania care au urmat școli catolice, cu predare în latină. Îl am în vedere și pe Grigore Silași, într-o imediată apropiere geografică (Beclean), un excelent lingvist și istoric, cu școală primară la franciscanii din Dej, urmată de liceul piariștilor din Cluj. Cum au influențat asemenea școli cursul carierei lor, natura scrierilor pe care le-au dat?

          I. B.: În școlile catolice din Transilvania secolelor XVIII și XIX – studiului limbii latine i se acorda o importanță deosebită, așa cum vedem în programele de învățământ, prin numărul de ore care-i erau acordate săptămânal. Așa era și la Gimnaziul piariștilor din Bistrița, o înaltă instituție de cultură germană, după modelul gimnaziilor din Sibiu și Brașov, care aducea „profesori cu studii temeinice din Germania”(N. Georgescu-Tistu). Cu câteva decenii în urmă aici studiase și Gheorghe Șincai și în Elegia sa autobiografică spune: „Iar de la Cluj am luat-o la Bistrița unde cu arta/ Lui Cicerone-mi plăcu să cultiv mai departe-a mea minte”. Și Andrei Mureșanu își amintește că la orele de latină din acest gimnaziu, psalmodia cu întreaga clasă oda Integer vitae. Se așezau astfel bazele unei serioase culturi umaniste, orientându-se spre studiul aprofundat al istoriei și limbii române, iar în scrierile lor vom întâlni sintagme, cuvinte, expresii și locuțiuni latinești, care conferă un farmec aparte acestor pagini.

 

          A.M.: Faptul că un copil român urmează școli germane în Bistrița, un oraș restricționat multă vreme pentru români, își poate găsi explicația în faptul că, fiind greco-catolic, accesul său spre astfel de școli era privit cu mai multă bunăvoință?

          I. B.: Desigur, un copil din familia greco-catolică era mai ușor admis în asemenea școli; dar la Școlile Blajului („Școala Școlilor Românești”) nu existau bariere confesionale. Personalitate ale Bisericii Ortodoxe au studiat la Școlile Blajului și au beneficiat uneori de ajutoare și burse din partea Mitropoliei blăjene. Personal am cunoscut câteva astfel de personalități, pe Teodor Bodogae, profesor de bizantologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, pe Preasfințiutul Ion Mihălțan de la Oradea. Câteva clase de liceu a făcut la Blaj și Aron Cotruș, fecior de preot ortodox din Hașag, stabilit apoi la Lupu, un sat de lângă Blaj.

 

          A.M.: Nu cred că este lipsit de interes să vedem de ce într-o familie în care nu există neapărat o tradiție a cărții, una intelectuală, un copil – doar unul! – urmează calea școlii. Faptul că ar fi avut o înclinație spre carte, nu cred că este o explicație suficientă la o vârstă atât de mică. Poate că ar trebui să luăm în calcul faptul că pentru români, la vremea aceea, școala începea să fie considerată o condiție a succesului social, a emancipării. Apoi, cum legislația austriacă restricționa divizarea prin moștenire a averii imobile („nemișcătoare”), pentru a nu îngreuna activitatea fiscului, țăranii au început să-și trimită la școli o parte dintre copii, cheltuielile cu școlarizarea fiind considerate moștenirea care li se cuvenea. Cum oamenii erau pragmatici, ca totdeauna (doar distanța în timp le conferă o undă de romantism!), îi trimiteau la școli pe cei mai firavi, mai slabi, mai bolnăvicioși, pentru a-i scuti de munca aspră a pământului. Oare câte din toate acestea vor fi contribuit la decizia mamei ca fiul cel mai mic să fie școlarizat?

          I. B.: Desigur trebuie luate în calcul și asemenea considerente. Cred însă că mai importantă, decisivă chiar este atracția spre carte și învățătură a copilului ce urma să fie dat la școli mai înalte, cu sacrificii materiale din partea familiei. Morarul din Bistrița avea trei fii: Ștefan, Vasile și Andrei. Ștefan, cel mai mare  dintre frați, nu se prea îndemna la carte, a agonisit câteva cunoștințe și a fost cantor bisericesc la biserica greco-catolică din Bistrița; Vasile a fost atras de meseria tatălui și s-a făcut morar. Andrei este lăudat de dascăli pentru „diligența” și râvna spre studiu. Dar familia o ducea greu, mai ales după moartea tatălui și e aproape sigur că Andrei Mureșanu ar fi urmat cariera feților săi mai mari, dacă în ajutorul familiei nu ar fi venit un Mecena, în persoana protopopului Bistriței, Ioan Marian…..Cu ajutorul protopopului Marian (acesta a cumpărat o vacă pentru întreținerea familiei, iar în 1832, a spus mamei poetului s-o vândă și cu acești bani să-l trimită pe Andrei la Blaj), copilul a putut pleca la școală. Și aici condițiile de viață pentru liceeni și teologi erau destul de aspre și paginile memorialistice ale lui George Bariț, care la Blaj i-a fost o vreme profesor  lui Andrei Mureșanu, sunt cu totul revelatoare.

 

„Natura i-a dat sentimente și talent. Blajul i-a dat perspectivă.”

 

          A.M.: La numai 16 ani se mută la Blaj. Ce l-o fi determinat să ia o astfel de decizie, presupunând că era vorba de cheltuieli ceva mai mari?

          I. B.:  Îndemnul venit îndeosebi din partea profesorilor săi și a cărturarilor români din Bistrița și, mai ales, a vicarului Ioan Marian.

          A.M.: Se spune că la Blaj a studiat filosofia și teologia. Cum funcționau școlile Blajului? Erau considerate învățământ superior? Aveau posibilitatea certificării în astfel de specializări?

          I. B.: Înființate în 1754, de către Episcopul Patru Pavel Aron, Școlile Blajului, trăiesc acum, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, o epocă de înflorire și de modernizare. Seminarul era organizat după modelul colegiului vienez „Sf. Barbara”, cu un rector, vicerector, prefect de studii și ductori. Ductorii erau un fel de responsabili de meditație. Sub acest titlu, îl găsim pe Andrei Mureșanu în anul 1837-1838. Denumirea de ductor pentru responsabil de meditație  s-a menținut multă vreme în școlile de tradiție greco-catolică din Transilvania; și eu în perioada cât am fost intern la liceul din Gherla am avut „ductor” sau responsabil de meditație. Gimnaziul (cu cele două trepte, inferior și superior) nu era considerat învățământ superior, dar Seminarul Teologic, da; aici se pregăteau viitorii preoți, iar profesorii pe care i-a avut Andrei Mureșanu la Blaj și în liceu și în Seminarul Teologic erau somități didactice, precum Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, Ioan Rusu, Nicolae Marcu, George Bariț ș.a., care îl impresionează profund pe școlarul venit de la Bistrița ce trăiește acum un adevărat șoc emoțional. Unul dintre colegii lui Mureșanu va scrie mai târziu în memoriile sale, aceste rânduri, ce le-ar fi putut semna și Andrei Mureșanu: „Când vedeam atâția învățați, tot români, ne desmeticeam și începeam a cunoaște minciunile ungurilor care ne descriau pe români ca pe niște sălbatici. Din zi în zi ne încălzeam la suflet și ni se părea că suntem într-o altă lume.” După aprecierea lui Al. Papiu –Ilarian, la Blaj se învăța carte multă, liceul și seminarul căpătaseră un bun renume pentru că „studenții în prima jumătate a secolului al XIX-lea erau numiți „studenți” și celelalte licee din patrie nu-și pierdeau niciodată în acestea locul ce-l aveau la Blaj.”

 

          A.M.: Cum a contribuit Blajul la conturarea personalității lui Andrei Mureșanu? Ce altceva oferea orașul pentru un tânăr care, presupunem, era însetat de orizonturi culturale noi, în elanul său de autocunoaștere prin limbă și spiritualitate?

          I. B.:   În formarea morală și intelectuală a lui Andrei Mureșanu, două momente, două licee sunt importante : Blajul (între anii 1832-1838) și Brașovul (1838-!850) – prima perioadă brașoveană. Despre contribuția Blajului la conturarea personalității lui Andrei Mureșanu vorbește într-un ton cam apodictic, dar nu departe de adevăr, unul din biografii săi, profesorul blăjean Ioan Rațiu: „Fără exagerare, putem zice că pe Andrei Mureșanu singur Blajul l-a făcut ceea ce a fost. Dacă nu ar fi intrat în școlile de aici și dacă nu ar fi supt spiritul lor, Andrei Mureșanu niciodată nu ar fi ajuns bardul națiunii, căci nu ar fi avut firul, care să-l conducă. Natura i-a dat sentimente și talent, Blajul i-a dat directivă. Blajul a deșteptat în el iubirea de libertate, de neam și de literatură românească. Blajul i-a dat povețe spirituale, cu cari a pășit pe cariera vieții și a început o luptă grea, dar o luptă serioasă.”

 

Pe urmele lui George Barițiu, profesor la Brașov

 

          A.M.: La Blaj a stat doar vreo cinci ani. La chemarea lui George Barițiu pleacă la Brașov și devine profesor la 22 de ani. Dacă avem în vedere „triumviratul” de la Iași (Alecsandri-Kogălniceanu-Negruzzi) sau vârsta lui Bălcescu în Muntenia, vedem că toți erau foarte tineri. Am putea spune că scriitorii și revoluționarii pașoptiști erau o generație precoce sau una grăbită?

          I. B.: Da, ajunge profesor la Brașov la o vârstă foarte tânără urmându-l și în această privință pe Gheorghe Șincai , un precursor pentru care avea mare prețuire, care la numai 20 de ani ajunge profesor la Blaj și în acest an îi pomenim pe amândoi la bicentenar: pe Șincai la 200 de ani de la trecerea la cele eterne, iar pe Andrei Mureșanu la bicentenarul nașterii sale. În 1838, George Bariț avea nevoie de un profesor la școala pe care o înființase la Brașov. Se gândește la un teolog blăjean care ar avea vocație didactică. O vreme ezită între Demetriu Ladai și Andrei Mureșanu, pe care-i cunoștea din perioada scurtului său profesorat la Blaj. Și, ca de obicei, se adresează lui Cipariu și, deși învățatul blăjean îl recomandă pe Demetriu Ladai, G. Bariț îl alege pe Andrei Mureșanu. Toți „pașoptiști noștri” erau foarte tineri și foarte entuziaști. Erau conștienți că trebuie făcute sau schimbate multe lucruri și s-au dedicat cu toată energia lor, cu întreaga lor putere spirituală unor țeluri mărețe, patriotice.

        

          A.M.: La Brașov începe să publice articole și poezii la Foaie pentru minte, inimă și literatură și la Gazeta Transilvaniei. Cred că această colaborare la publicațiile lui Barițiu, relațiile directe cu scriitori din Moldova și Muntenia, prezenți deopotrivă în paginile publicațiilor amintite, sunt de natură să dea adevăratele dimensiuni ale personalității sale culturale. Cât din opera sa o fi implicare în evenimente și cât s-ar situa deasupra lor?

          I. B.: Pe lângă cariera didactică, pe care a îndrăgit-o, așa cum vedem din publicistica sa despre situația școlilor (v. O vorbă pentru creștere și școale), forte asemănătoare cu memoriile redactate de Șincai către Episcopia Blajului sau către Guvernul Transilvaniei, Mureșanu este redactorul secund al foilor lui Bariț și cum acesta era de multe ori plecat pentru chestiuni politice și administrative, întreaga muncă redacțională o ducea colaboratorul său. L-a urmat pe Bariț și în implicarea sa în evenimentele epocii. Cele mai bune poezii ale sale: Răsunet, 15 Mai 1848, Către martirii români etc. sunt „ocazionale”, în sensul că sunt ecoul direct al acestor evenimente.

 

Luni, 21 iunie 1848

 

          A.M.: Momentul publicării poeziei Răsunet în Foaie pentru minte, inimă și literatură, luni, 21 iunie 1848, în toiul revoluției, este unul special și am mai avut prilejul să dialogăm despre el, chiar dacă  „la distanță”. Situația revoluției române din Transilvania era atunci una critică, pentru că Viena încuraja revoluția maghiară, cam până spre sfârșitul lunii august, în detrimentul celei române. Oare din această pricină poetul nu și-a semnat poezia cu numele întreg?

          I. B.: La generația pașoptistă ardeleană pseudonimul era un obicei aproape generalizat: Cipariu, Ioan Rusu, Ioan Maiorescu ș. a. semnau adeseori cu pseudonime, ca și scriitorii din Principate de altfel, așa încât Ion Heliade Rădulescu vorbea de o „pseudonimomanie”, iar Bariț constatând aceeași situație, arăta că „pseudonimul înflorește mai ales în epocile de grea cenzură.” Andrei Mureșanu este unul din scriitorii pașoptiști care de foarte puține ori și-a semnat poeziile cu numele adevărat. De cele mai multe ori folosește pseudonime ca: Serețenu, Urziceanu, Eremitul ( cu varianta Eremitul din Carpați) și Albion. Uneori pentru semnarea poeziilor și articolelor folosește litere inițiale ale numelui său într-o formă și îmbinare extrem de variate: a.m.; A.M.; a-m-n; A, M-n; a.m-u. Răsunetul, tipărit în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” cu alfabet de tranziție este semnat a.m…u., desigur și de teama cenzurii, pentru că George Bariț, căruia i-a citit poezia, își amintește următoarea convorbire cu poetul:

                                    „-- Oare cenzura ce va zice?

                                    -- Vom cerca într-un noroc. Cenzorul cel mare va pleca peste câteva zile de acasă. Numai câteva zile să mai așteptăm.”

 

          A.M.: Pentru mine este de mirare cum se face că marșul revoluției românilor nu a devenit una dintre poeziile lui Vasile Alecsandri, la fel de mobilizatoare, scrise parcă pentru a deveni stindard al libertății și publicate în prima pagină a aceleiași reviste, nu în ultima pagină, cum s-a întâmplat cu Răsunetul.

          I. B.: Poezia lui Alecsandri Către români, devenită  Deșteptarea României  a constituit un  imbold creator și un model pentru Andrei Mureșanu, căci poetul ardelean l-a urmat în multe privințe pe Vasile Alecsandri: 15 Mai 1848 este un „ecou poetic” la Hora Ardealului; îndemnul culegerii de poezii populare și aprecierile superlative ale folclorului poetic reiau aserțiunile lui Alecsandri din Poezia poporală. Semnificativ în acest sens este titlul poeziei lui Mureșanu, Răsunet deci „ecou”. Dar poezia lui Mureșan are un ton mai categoric, un timbru de alarmă mai pronunțat. Acest lucru l-a subliniat George Coșbuc, un admirator al lui Mureșan, în articolul Cele trei marșuri, în care face o paralelă între Marșul oștirii române de Vasile Cârlova, Deșteptarea României de Vasile Alecsandri și Răsunet (Deșteaptă-te, române) de Andrei Mureșanu.

 

Martir până la capăt

 

          A.M.: Sfârșitul revoluției avea să aducă pentru Andrei Mureșanu și un șir de necazuri care nu aveau să se termine până la moartea sa. Mai întâi fuga în Muntenia, unde a fost arestat de ruși...

          I. B.: După înfrângerea Revoluției de la 1848, pentru revoluționarii români urmează un moment de cumpănă; armata ungară, condusă de generalul Bem, este pe punctul de a ocupa Brașovul. George Bariț era primul vizat, fiind considerat căpetenia revoluționarilor români. În aceste condiții se refugiază în Muntenia, iar familia îi rămâne la Brașov în grija finului său, Andrei Mureșanu, care în fața pericolului insurgenților angajează două căruțe și transportă o parte din avut și cele două familii, a lui Bariț și a sa, la Ploiești. Bariț este arestat la Ploiești și trimis sub escortă la Cernăuți, iar Andrei Mureșanu, reîntors la Brașov, se îngrijește și de familia mentorului său, comunicându-i prin scrisori încurajatoare starea familiei și dorința brașovenilor de a reveni pentru a relua apariția Gazetei.

 

          A.M.: Apoi o slujbă umilitoare, de pe urma căreia își câștiga destul de greu traiul. Mie mi se pare că, după ce a trecut prin prizonieratul armatei ruse, poetul nu a mai fost același, deși a continuat să scrie. A devenit mult mai prudent, dacă nu temător, ceea ce i-a agravat și boala...

          I. B.: După 1850, pentru Andrei Mureșanu începe „declinul”, atât moral cât și poetic. Este perioada sibiană (1850-1861), o perioadă a avatarurilor sufletești. Poetul a refuzat din considerente materiale și oferta lui Simion Bărnuțiu de a merge profesor la Universitatea din Iași, dar și propunerea lui Bariț de a rămâne la conducerea „ Gazetei Transilvaniei” după reluarea apariției, preferând o slujbă anodină de redactor la Buletinul Guvernului, atât de nepotrivită cu temperamentul său poetic. Poetul însușii își dă seama de aceasta, în sinea sa regretă, dar e prea târziu pentru că melancolia și monomania de care vorbea Bariț când îl întâlnise la Sibiu prin 1852 dau semnele unei evoluții îngrijorătoare, ireversibile.

 

          A.M.: Și pentru ca sacrificiul să fie întreg, românii cărora le-a consacrat întreaga sa existență, nu au vrut să-i îngăduie mormântul în cimitir, pe motiv că este greco-catolic...

          I. B.: Andrei Mureșanu era greco-catolic, dintr-o familie greco-catolică și teolog greco-catolic. La Sibiu, având un glas frumos și puternic în perioada 1850-1861 era cântăreț de strană la Biserica dintre Brazi. La Brașov s-a căsătorit cu fiica preotului ortodox Vasile Greceanu, paroh la Biserica de pe Tocile, naș de cununie fiindu-i George Bariț, el însuși însurat cu fiica unui bogat negustor brașovean ortodox. Andrei Mureșanu a suferit mult din pricina disensiunilor confesionale. Soția lui, o zeloasă ortodoxă, îl îndeamnă la un moment dat să-i scrie Episcopului Alexandru Sterca Șuluțiu, care va deveni întâiul Mitropolit al Bisericii Blajului, să-i îngăduie să-și boteze copiii  în religia ortodoxă. Răspunsul episcopului blăjean este nu numai un refuz categoric ci și o mustrare pentru ușurătatea credinței celui care fusese cu ani în urmă teolog blăjean. Premonitorie pentru chestiunea ce ai propus-o spre evocare mi se pare poezia Răsunet din 1841, care are acest moto straniu:„De va muri, unde-l vor înmormânta? La noi nu căci este de altă lege.” Zic stranie premoniție, pentru că în octombrie 1863, la moartea poetului unii dintre enoriașii Bisericii de pe Tocile, biserică ortodoxă, se opun înmormântării sale în acest cimitir pentru că poetul era…unit. În fața acestei situații parohul s-a văzut nevoit să ceară telegrafic aprobarea Mitropolitului Șaguna. Acesta, un admirator al poetului, și care în anul precedent îl omagiase cu prilejul acordării premiului Astrei le-a răspuns cu indignare justificată și cu apelativ insultător pentru fanatismul lor confesional: „Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura!” Din păcate situații din acestea s-au mai petrecut chiar după 1990 în satele ardelene și este un lucru dureros deplâns avant la lettre de poetul Răsunetului.

 

Andrei Mureșanu azi

 

          A.M.: Dragă Ion Buzași, pentru că ești profesor și ai dialogat o viață întreagă cu generații de tineri, de ce crezi că aceștia ar trebui să-l ia în seamă acum pe Andrei Mureșanu?

          I. B.. Am vorbit adeseori despre Răsunetul lui Mureșanu și nu numai la clasă în fața elevilor, ci și cu diverse ocazii aniversare sau comemorative la Blaj, la Bistrița sau la Brașov, pe care l-am prezentat mai ales ca un manifest al libertății și unității naționale, iar pe Andrei Mureșanu ca un vizionar al împlinirii acestor idealuri într-un discurs versificat derivând din incandescența celebrului discurs bărnuțian de la 3/15 Mai 1848 din Catedrala Blajului. Nu-mi place să subliniez îndemnuri după asemenea expuneri pentru că ar suna a predică, dar mi se pare că din Andrei Mureșanu ca și din alți pașoptiști generația școlară tânără ar putea reține biografia exemplară a unui cărturar patriot cu îndemnuri categorice pentru apărarea limbii, libertății și unității naționale cu versuri a căror rezonanță variază între blestem, jurământ sau legământ.„ De pulbere să piară, de trăznet și pucioasă/ Oricare s-ar retrage din gloriosul loc/ Când Patria sau mama, cu inima duioasă/ Va cere ca să trecem prin sabie și foc!/” Sau: „Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie/ Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm./” Sau: „Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ./” Dar le-am rostit și mai ales le rostesc acum cu oarecare sfială pentru că vibrația lor patriotică, patetismul lor pare astăzi multora desuet. O spun cu durere.

 

(Dialogul de mai sus este un fragment. Întreg interviul

poate fi citit în „Mișcarea literară”, nr. 4, 2016,

sub titlul „Întemeietor al liricii profetice ardelene”) 

Comentarii

06/11/16 11:45
veronica osorheian

Mulţumiri, domnilor profesori, cu aleasă preţuire.

07/11/16 13:51
nasaudean

Profesor?
Scriitor, doamna Veronica Osorheian!

07/11/16 14:59
nasaudean

Amandoi sunt scriitori autentici.
Unul la Blaj, celalalt la Beclean.
Nasaudul trebuie sa mai astepte putin.Din pacate!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]