Andrei Mureșanu – 200. Poeme de Andrei Mureşanu

Către martirii români din 1848-1849

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei, 

Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!

Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,

Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte 

În patria cea sfântă, egală pentru toţi,  

Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,

Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă, 

Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat! 

Păstrând viitorimei modelul de credinţă, 

Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie, 

Iar dulcea suvenire în inimi de roman! 

Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie, 

Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută 

Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,

Şi până când naţiunea română-i prevăzută 

Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase, 

Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân, 

Precum a lui bravure şi fapte generoase 

Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare 

Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou, 

Supt care românimea scăpată d-apăsare, 

Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul, 

Genii românimei d-a căror rari numiri 

Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul, 

Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte 

Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;

Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte, 

S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară 

De turmele rebele, al căror scop au fost:

Să taie tot, să arză, cu furie tătară,

La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere 

Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut! 

Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere, 

A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte, 

Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi, 

Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,

A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume, 

Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,

Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume, 

Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!

1850

Eremitul din Carpaţi

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte, 

Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci, 

Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte 

Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, 

Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri; 

Pe unde primăvara cu multă maiestrie 

Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată, 

Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. 

Cu-aceste scule simple se află mobilată 

Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,

Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri, 

Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,

Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă

Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, - 

Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă, 

De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie

Din evii barbariei străvechi ce au trecut, 

Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie 

Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade, 

Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;

S-apucă cu iuţeală de verice palisade,

Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie 

A rumpe jugul aspru şi mult apăsător; 

Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie 

A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare, 

De sâlă şi sclăvie e un triumf părut; 

Căci spiritul culturei străbate de mirare 

Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge 

În cauza cea morală şi plină d-adevăr, 

Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, 

Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, 

Vă spun că am plăcere a fi un privitor

La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate 

Prin casă şi-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale 

Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;

Ce fac, ce cochetează colo în căpitale

Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine 

Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti 

De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine; 

Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,

Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor 

Atunci în astă lume neavând vro mulţămire, 

Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

1854

O privire peste lume

Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare 

Şi nu e fericire deplină pre pământ; 

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare 

Din oara când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte: 

“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?

Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte 

La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune, 

Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:

“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune, 

Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume

Încungiură oceanuri cu mii nefericiri, 

Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume 

Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească    

Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;

În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească

Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine, 

Zburând în armonie mai multe zeci de mii, 

Adună dimineaţa, în oarele senine,

Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate, 

Iar inima-i vicleană goneşte mijiociri

Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate, 

Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte, 

Bucată neiertată de lege n-a întrat,

Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte, 

Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare, 

Şi nu e fericire deplină pre pământ;

Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare 

Din oara când se naşte şi până la mormânt!

1845

Omul frumos

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, 

Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină, 

Supus, loial şi drept;

Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare, 

De brumă neatinsă la rumena-i coloare 

În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte

Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte

De nori neturburat;

E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,

E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte 

Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată 

Cu floarea conştiinţei de crime nepătată, 

Sincer, nefăţărit;

Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, 

Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, 

Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare, 

Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, 

Ci şerpi veninători;

Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare, 

Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare, 

La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate, 

Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, 

Cu scop d-a-l subjuga;

Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, 

Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume, 

Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,

Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,

Fiind creştini curaţi;

Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,

Ca între fii şi fraţi!

1849