Aniversare cu probleme la 75 ani nu-şi ştie cu exactitate data naşterii şi are prea multă...linişte !

Nicu sau Niculiţă cum îi zic prietenii, al treilea din cei cinci cilezi ai familiei a venit pe lume în vremuri de urgie şi moarte, de obidă şi opresiune. Evenimentul s-a produs în cel de-al patrulea an de ocupaţie străină a străvechilor meleaguri bârgăoane româneşti şi în cel de-al treilea an în care neamul nostru pentru a-şi apăra demnitatea şi a încerca să-şi recupereze ceea ce i s-a răpit prin forţă, dictat, agresiune şi violenţă s-a angajat în acţiuni cu un grad ridicat de risc a căror finalitate şi dezdonământ au fost mai greu de intuit, anticipat şi prevăzut. În aceste condiţii, mai ales după cea mai crâncenă şi mai sângeroasă înfruntare militară din istorie, cea de la Stalingrad, în care am înregistrat pierderi umane dintre cele mai însemnate şi a scos în evidenţă carenţe grave de ordin logistic, al înzestrării şi echipării armatei ţării, ajunsesem într-o situaţie aproape imposibilă. Anii grei de război şi ocupaţie străină au decimat floarea ţării şi ne-au secătuit resursele. Afară şi acasă toată lumea se lupta jertfelnic având ca unic şi prioritar obiectiv supravieţuirea: individuală, personală şi colectivă a ţării, a naţiei, a neamului nostru românesc. Despre dificultatea şi complexitatea vremurilor vorbesc până şi actele lui de stare civilă, care nici la cea de-a 75-a aniversare nu-i permit să ştie un lucru simplu şi elementar şi anume: care e cu exactitate data sa de naştere, devenind din acest punct de vedere o aniversare cu probleme. În certificat se consemnează că a venit pe lume la 9 martie, dar acelaşi document stipulează că a fost eliberat în baza actului de naştere nr. 11 întocmit de autorităţile de ocupaţie pe... 8 martie, ori aceasta ar însemna că a fost înregistrat...cu o zi înainte de a se naşte, ceea ce e puţin plauzibil. La o verificare recentă a reieşit, însă că nici această dată nu e corectă deoarece actul lui de naştere spune că Szerecan Miklỏs (nume maghiarizat – n.n.) respectiv Sereţan Nicolae, e născut pe 6 martie, iar inexactităţile continuă. La rubrica părinţii apar Szerecan Miklỏs şi Lázár Johanna, ceea ce ar însemna că mama lui ar fi fost de origine germană, în timp ce la aceeaşi rubrică din certificatul de naştere al unui frate de-al său născut tot în acei ani, la rubrica părinţii sunt înscrişi: Szerecan Miklỏs şi Lázár Janka, ceea ce ar putea însemna că mama ultimului ar fi fost evreică, situaţie care, în condiţiile legislaţiei antievreieşti şi antirasiale din acea perioadă nu era chiar una de invidiat. În realitate, mama n-a fost nici nemţoaică, nici evreică sau de altă etnie, ci a fost şi a rămas din totdeauna româncă. (La situaţia respectivă a concurat cu siguranţă pe lângă pregătirea discutabilă a funcţionarilor vremii şi modul de organizare şi funcţionare a administraţiei în perioada ocupaţiei horthyste. În acei ani, satele Susenii Bârgăului având denumirea maghiarizată de Felsỏborgỏ şi Mijlocenii Bârgăului cu denumirea maghiarizată de Kỏzeborgỏ alcătuiau împreună comuna Felsỏborgỏ, adică Susenii Bârgăului. Din punct de vedere fiscal comuna aparţinea, însă, după cum rezultă şi din Înştiinţarea de plată din 20 decembrie 1941 privind impozitul datorat de Sereţan Miklos, tatăl sărbătoritului, de Percepţia de la Alsỏborgỏ, adică de la Josenii Bârgăului, fiind semnată de fostul notar Borbely Miklỏs. După eliberarea Ardealului de Nord, pentru a nu se mai vorbi probabil de abuzurile fostei administraţii a comunei, în care rolul principal l-a avut fostul notar Zombor Koloman, un şovin notoriu, care a propus arestarea şi trimiterea la moarte sigură a părintelui protopop iconom stavrofor Pop Augustin (26.11.1901- 8.03.1985), supravieţuitorul miraculos al Masacrului de la Bârgău din noaptea de 10/11 octombrie 1944, a fost desfiinţată. Actele de stare civilă au fost preluate de Primăria de la Prund. În mod curios localitatea Dornişoara, din judeţul Suceava, pe atunci aflată în România, a aparţinut între anii 1941-1945 de comuna Josenii Bârgăului, care a avut negociatori foarte buni, situată în teritoriul cedat la o distanţă de 57 km. Argumentele josenarilor, în care rolul principal l-a avut fostul parlamentar Nicolae Moldovan, Secretarul Organizaţiei Judeţene P.N.Ṭ. – Tineret Bistriţa-Năsăud, fost director al şcolii generale din localitate, care deţineau în judeţul vecin munţii cu care au fost recompensaţi pentru serviciile aduse în perioada 1783 – 1851 în cadrul Regimentului II Românesc de Graniţă au prevalat. În acest fel, Nicolae Moldovan, care în perioada războiului a îndeplinit funcţia de preşedinte a Asociaţiei Românilor Expulzaţi şi Refugiaţilor din Ardealul cedat prin verdictul de la Viena - Despărţământul judeţului Câmpulung - Bucovina, cu sediul la Vatra Dornei şi-a creat o modalitate legală de cunoaştere permanentă a situaţiei din teritoriul aflat vremelnic sub ocupaţie străină. Aceasta are însă implicaţii şi astăzi pentru că dacă un locuitor din Dornişoara, născut în acei ani sau vreum moştenitor ai acestuia are nevoie de un act de stare civilă trebuie să vină la Joseni, iar cel de la Mijloceni, sat care actualmente face parte din componenţa comunei Josenii Bârgăului trebuie să apeleze în acelaşi scop la Primăria de la Prund, deţinătoarea arhivei. Intrarea sărbătoritului actualmente în normalitate şi legalitate e destul de dificilă, prin prisma consecinţelor şi implicaţiilor ce le-ar putea avea un asemenea demers, motiv pentru care este încă în proces de evaluare, ce ar putea să nu aibă o finalizare concretă – n.n.). Încă din primii ani de viaţă, Nicu s-a dovedit a fi un băiat sociabil, altruist, non-conflictual, respectuos, care meşterea întruna toată ziua la te miri ce, dovedind multă ingeniozitate şi aplecare spre lucrurile practice, bine făcute, motiv pentru care era agreeat de toată lumea şi înconjurat cu simpatie de cei din jur. Învăţământul primar l-a urmat la şcoala din sat, unde în primii ani după război am avut trei dascăli toţi localnici, fii ai satului, pedagogi de viţă veche pentru care bătaia era mama învăţăturii, fiind considerată a fi ruptă din rai şi pe care trebuia să-i suportăm cu calităţile şi defectele fiecăruia pentru că erau ai noştri şi alţii n-aveam. Imixtiunile politicului se pare au făcut ulterior ca şi între ei să dea iama. Toţi se străduiau să pară favorabili noilor rânduieli, se şicanau reciproc şi se angrenau în dispute ieftine. În acest context, unul a început să mimeze ateismul. În vreme ce noi copiii, atunci când în drumul nostru spre şcoală ori la întoarcere spre casă treceam pe lângă Casa Domnului, ne descopeream şi ne făceam cu evlavie şi deferenţă sfânta cruce, cum procedau şi ceilalţi săteni, el îşi îndrepta ostentativ privirea în altă parte ori continua să se deplaseze cu indiferenţă. Al doilea împreună cu un fost combatant din Divizia ˮTudor Vladimirescu“, reîntors de pe front fără un picior şi alţi amici de ai lor s-au implicat în constituirea celulei de partid, iar al treilea părăsit de nevastă îşi îneca necazurile în compania elixirului lui Bachus. Cum potrivit proverbului atunci când doi sau mai mulţi se ceartă nu câştigă niciunul, s-au luat împotriva lor măsuri, iar fiecare a ajuns la şcoli din altă parte, astfel că atunci când Nicu a început şcoala nu mai aveam învăţători localnici. Aşa se face că prin clasa a III-a a avut învăţătoare o domnişoară tomnatică, o fiinţă glacială, apatică, cu o atitudine acră, absentă, care nici la şcoală nu reuşea să se detaşeze de problemele personale, să schiţeze sau măcar să mimeze un zâmbet, ce putea să degaje bunătate şi să creeze o atmosferă destinsă de bună dispoziţie, prin care să se apropie de copii, să le capteze atenţia şi să-şi atragă simpatia. În aceste condiţii, Nicu a decis să-şi prelungească un pic copilăria, a început să nu o ia în seamă, iar această atitudine a fost se pare reciprocă. Încetarea operaţiunilor militare pe frontul din Europa şi sărbătorirea zilei victoriei nu ne-a adus revirimentul mult aşteptat în plan economic şi social. Prin voinţa puternicilor zilei am ajuns în sfera de influenţă a marii puteri atotstăpânitoare de la Răsărit. Am fost obligaţi la plata unor despăgubiri de război împovorătoare, ce au însumat peste trei sute milioane de dolari plătibile în mărfuri într-o perioadă de şase ani. La aceasta s-a adăugat costul întreţinerii trupelor de ocupaţie pe teritoriul naţional, ce a presupus un efort financiar estimat la aproape două miliarde USD. În cei cinci ani de război şi ocupaţie străină, situaţia noastră familială a cunoscut o involuţie continuă, de la rău în mai rău. Tata aflat în toţi acei ani la concentrare a fost în imposibilitate să se ocupe de problemele gospodăriei, iar mama nu prididea cu treburile casnice, cu îngrijirea şi creşterea atâtor copii. La toate acestea s-au mai adăugat consecinţele nefaste ale secetei şi foametei din anii 1946-1947. Extenuat de muncă şi greutăţi, tata s-a îmbolnăvit grav, iar cum nu a putut beneficia nici de asistenţă medicală de specialitate şi nici de medicamentele de care ar fi avut nevoie, în primăvara anului 1947, la vârsta de numai 46 ani, s-a stins. Mama, rămasă văduvă la 33 ani, cu o droaie de copii pe cap, care de care mai mici şi pricăjiţi, fără surse permanente de venit, a făcut eforturi uriaşe pentru a ne întreţine şi îngriji. La câtăva vreme după ce Nicu a absolvit învăţământul primar am primit o nouă şi cumplită lovitură. Cea care ne-a dat viaţă şi îndrumat paşii în primii ani ai devenirii noastre ne-a părăsit şi ea, la numai 43 ani ai săi, fiind răpusă de o maladie atroce. Nefericitul eveniment ne-a maturizat aproape instantaneu pe toţi copiii Aşa se face că la vârsta de 14 ani, Nicu a fost angajat la fosta fabrică de cherestea de la Suseni cu încălcarea prevederilor Codului Muncii din 1951 în vigoare la acea dată, care stipula că minorii nu pot fi încadraţi în muncă decât la împlinirea vârstei de 16 ani, şi-a completat studiile gimnaziale prin învăţământul seral. A urmat apoi cum a putut şi absolvit o şcoală profesională şi alta de maiştri în domeniul industrializării lemnului, iar mai bine de 40 ani a muncit în acelaşi loc de muncă în funcţiile de sortator şi maistru. După pensionare, a încercat o perioadă să colaboreze cu întreprinzători din sectorul privat din zonă, dar a constatat că premânda pe care o căpăta nu merită efortul. Drept urmare, vreo şapte ani de zile, a optat să plece la muncă câte două sau trei luni/an în ţara soră de gintă latină, în Spania, unde câştigul său a fost de fiecare dată de câteva ori mai mare decât pensia pe un an. La 19 ani şi-a unit destinele cu Valerica, o fiinţă specială, de o vârstă apropiată, fiica Ioanei Sofincianu (25.04.1922 – 12.10.2014), eroina din capitala Țării Bârgăului de la sfârşitul marii conflagraţii mondiale. Tatăl său, Leon Vlad (09.09.1894 – 10.10.1944), un zidar priceput, un om animat de simțul dreptății şi de o corectitune exemplară, cu o familie numeroasă cu cinci copii pentru care trudea din greu pentru a-i asigura cele necesare traiului zilnic, a făcut parte din grupul celor şapte patrioți români arestați şi executați mişeleşte, în noaptea de 10/11.10.1944, cu ocazia retragerii din zonă a ocupanților horthyşti. Devoțiunea, intuiția, grija pentru viitorul familiei precum şi perspectiva de a se vedea obligată să-şi asume responsabilități pentru care nu era suficient pregătită, au determinat-o, deşi era gravidă cu Valerica, primul din cei şase copii ai săi, care avea să se nască la 1.01.1945, iar peste 18 ani să devină nevasta lui Nicu, să se zbată, să se lupte eroic în încercarea de a-şi salva tatăl. În acest sens, sfidând pericolele generate de atmosfera de apocalipsă instaurată de ocupanți, a încercat să fie mereu prezentă acolo unde se găsea grupul de patrioți arestați. N-a ezitat să facă demersuri insistente chiar la comandament, iar cu toate amenințările şi umilițele de care a avut parte, nu s-a lăsat până ce nu i s-a permis să ia legătura cu arestații. Cu acea ocazie, le-a sugerat să recurgă la anihilarea dispozitivului de pază şi să încerce o evadare prin forță pentru că: ” doar sunteți bărbați şi trebuie să dovediți asta !“. Sugestia n-a fost agreeată de niciunul dintre ei, în primul rând pentru că nu doreau să ofere ocupanţilor motive de ripostă şi în al doilea rând scontau că totuşi, în final, raţiunea va învinge, va triumfa. Printr-o convieţuire împreună ce a însumat o jumătate de veac au reuşit cu multă trudă, osteneală şi sacrificii să se realizeze în plan profesional, familial şi material. Şi-au edificat un cămin al lor, care a devenit adăpost nu numai pentru familia lor, dar şi pentru două femei în vârstă, fără surse permanente de venit, rămase singure, respectiv o mătuşă de-a lui şi alta de-a fostei soţii, cărora le-au acordat ocrotire câte zile le-a dăruit Cel de Sus. Amândoi au preluat de la antecesori şi promovat spiritul de solidaritate şi unitate familială cu care aceştia au reuşit să răzbată şi să iasă triumfători în lupta cu greutăţile. Căminul lor a devenit loc de întâlnire, de destindere şi reconfortare nu numai pentru rude şi apropiaţi, ci şi pentru oameni din afara familiei. Printre aceştia s-au numărat câţiva tineri din alte judeţe, de la Iaşi, Botoşani şi nu numai, cărora le-au asigurat o perioadă găzduire şi i-au sprijinit pentru a putea urma învăţământul liceal la Prund, unul dintre aceştia fiind Preacuviosul părinte arhimandrit Emilian Telcean, stareţul Mănăstirii ortodoxe ˮSfântul Proroc Ilie Tesviteanul“ de la Topliţa. La aceştia se alăturau aproape de fiecare dată bunicii materni împreună cu o parte dintre cei 20 de nepoţei, uneori şi cu doi copilaşi preluaţi spre creştere şi întreţinere de două dintre fiicele lor, în condiţiile în care una dintre mamele adoptive are o fiică cu copilaşi gemeni.Toţi au fost trataţi cu ospitalitatea tradiţională caracteristică bârgăoanilor şi în general nouă românilor, chiar dacă aceasta a presupus nu rare ori şi inerente sacrificii pecuniare, materiale şi de altă natură, pe care nu oricine e dispus să le facă. Nu întâmplător mulţi dintre cei care le-au trecut pragul casei le sunt şi astăzi recunoscători pentru ospitalitatea şi altruismul dovedit şi unanimi în aprecierea că timpul petrecut în compania lor a fost unul foarte important şi plin de învăţăminte. Din căsătoria lor au rezultat trei descendenţi, toţi copii foarte buni, ce au devenit oameni folositori comunităţii şi celor din jur. Primul, de fapt prima este un apreciat cadru didactic, fost director de şcoală, al cărui soţ doctor în ştiinţe agricole, în calitatea sa de director al Centrului de Economie Montană CE-MONT Vatra Dornei şi de vicepreşedinte al Forumului Montan European împreună cu alţi pasionaţi ai domeniului este implicat în materializarea Programului Naţional de Dezvoltare a Zonei Montane, o acţiune meritorie deoarece: ˮPoporul român de la naşterea lui e legat de Carpaţi. Oricare ar fi fost împrejurările istorice, Carpaţii n-au fost ostili românilor. De ei este legată strâns viaţa neamului nostru şi poate numai lor le datorăm persistenţa noastră în vremurile cele mai vitrege. Ei au format axa pe care s-au fixat primele voivodate şi tot pe ei s-au sprijinit principatele şi regatul mai târziu“. ( Academician George Vâlsan, Mediul fizic extern şi Capitalul biologic naţional - Conferinţă ţinută la Cluj în 13 aprilie 1927 -, Extras din Buletinul eugenic şi biopolitic No.1-2/1928, Tipografia ˮCartea Românească“ S.A., Cluj, 1928, p.18). Cea de-a doua fiică a familiei se face utilă concitadinilor şi nu numai în calitatea sa de asistent medical, domeniu în care dovedeşte pricepere, dăruire şi solicitudine. Soţul său, Krestel Ioan, fiu devotat al meleagurilor bârgăoane, un om foarte puternic, de vreme ce se încumetă (în fotografie – n.n.) să proptească muntele şi de foarte mare talent, prin activitatea sa artistică laborioasă desfăşurată în cadrul atelierului de creaţie din municipiul reşedinţă de judeţ, iar în sezonul estival la Cabana Sculptor de la marea noastră de la munte din Staţiunea Colibiţa, face cunoscută zona şi frumuseţile Văii Bârgăului precum şi talentul oamenilor săi în ţară şi în lume. Mezinul familiei, care a preluat prenumele reunite ale ambilor bunici este un tehnician polivalent cu o familie frumoasă, după o activitate de peste un deceniu peste hotare, a decis să-şi valorifice calităţile personale şi priceperea profesională în cadrul unui obiectiv hidroenergetic din zonă. Nicu are totuşi o problemă. Dacă până nu demult casa lui era însufleţită de o prezenţă considerabilă, după ce copiii s-au stabilit fiecare la casele lor, iar soţia a fost chemată intempestiv la Domnul la 3 mai 2012, la vârsta de 67 ani, zice că uneori are parte de prea multă ....linişte, după care majoritatea dintre noi tânjim. În pofida acestei situaţii, a rămas la fel de harnic şi activ cum a fost şi este din totdeauna. Îi dorim să-i dea Domnul sănătate şi putere să poată să învingă greutăţile şi să râmână în continuare principalul catalizator al solidarităţii şi unităţii familiale, stâlpul şi reazemul de nădejde al frumoasei şi apreciatei sale familii. La mulţi şi fericiţi ani !

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]