Apa îngerilor

Scriitorul Valentin Marica, remarcabil om de cultură născut pe meleagurile noastre, la Zoreni, a trecut, de curând, pregul vârstei de 60 de ani. Prietenii nu l-au uitat, revistele literare din ţară acordându-i ample medalioane aniversare. Însă, cel mai frumos cadou a fost al scriitorului Nicolae Băciuţ, care i-a dedicat un întreg număr al revistei Vatra Veche. Citind portretele din Vatra Veche m-am întâlnit cu spiritul creativ al unui om extraordinar, de care mă leagă, indirect, prietenia cu preotul Timoftei Găurean de la Agrieş. Apoi am poposit “La fântâna îngerilor”, prin intermediul volumului editat de Casa Cărţii de Ştiinţă. Poeme scrise în Ţara Sfântă, acolo unde rugăciunea capătă putere maximă, acolo unde locurile au păstrat peste timp, de mai bine de 2 mii de ani frumuseţea divinităţii. Valentin Marica ne poartă şi pe noi pe aceste plaiuri ale Cerului, unde ceasornicul încremeneşte în aşteptarea eternităţii. Acolo unde cuvântul capătă sfinţenie: “ Giulgiul cuvintelor se face abur”. Aici ispita păleşte, coada şarpelui fiind “ strivită de fulgerul fricii”. Lângă cununa de spini de pe Muntele Golgota rugăciunea capătă alte valenţe: Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor/ N-am frământat destul strugurii pământului/ până la luciu/ până la strigăt/ dar ştiu să arăt cu mâna spre cer”. Se continuă în acelaşi registru religios, poetul fiind pătruns de tainele Minunii Lumii: “ Vreau să-ţi ţin Doamne, lacrima de sânge/ sub cămaşă/ Ţi se cuvine răsufletul meu/ când văd cum se coace picătura de mir…”. Tulburătoare sunt cuvintele: “ Pironit în veşnicia ta/ nu voi mai plânge în somn/ Mă naşte din nou tăcerea…”. Lipsa graiului se transformă în scris, descoperindu-ni-se latura credinciosului, latura omului care creionează pe aripa îngerului puterea Cerului. Oboseala răstignirii gândului este estompată în momentul în care se vede minunea: “ din pâine cresc naosuri”. Pe stânca de la Israel “ roiesc vecernii”: “ Degetele mâinii cresc/ şi cuvintele cresc/ în vârful clopotelor/ când, pe umerii monahilor, / vârtej e pânza deşertului”. Prin peniţa gândului cerul “ se face poveste fără sfârşit”, iar “ Petalele ating marginea Lumii”, spre un nou început. Moartea devine viaţă pe golgota, Marica descriind cum nu se poate mai bine suferinţa. Dacă am fi fost şi în vremea Răstignirii precum poetul, Iisus nu mai era pironit, ci purtat cu lauri: “ În moartea Ta îmi aştern moartea/ În aura Ta visez să calc vălul morţii/ Aud cu auzul Tău/ Văd cu văzul Tău”. La fântâna îngerilor “ Tremurul crucii, / în tremurul ochilor mei/ apasă iarba cuvântului”. Aici apa limpede dă esenţa dumnezeirii, îngerii fiind cei care vindecă rana păcatului, cei care ne aduc pe calea adevărului. Numărând florile lumii, poetul se întreba cum era dacă crucea înţepea în mâini de îngeri? Calea magilor, păşunea apei, braţele cu snopi de îngeri, aduc iarba rară a ultimului cuvânt, care era de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. O poezie a Cerului, a Duhului Sfânt care aduce liniştea sufletească şi frumuseţea veşnică pentru cei care citesc volumul. O carte precum o predică…