Aproape 7 decenii fără Basarabia

În urmă cu 91 de ani, evenimentul de la 27 martie aducea Basarabia acasă, la sânul Mamei România. Câte frământări n-au fost atunci, la sfârşitul primului război mondial: se desfiinţaseră patru imperii (ţarist, austro-ungar, otoman şi german); zeci de popoare deveniseră libere, scăpând de lanţurile fostelor imperii; circulau libere cele 14 principii ale preşedintelui american W. Wilsin, de care puteau beneficia popoarele cu libertatea proaspăt câştigată; se pregătea Conferinţa de Pace, atât de importantă pentru europeni etc, etc. Dintre toate, parcă cel mai important lucru era dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta…

Pe acest fond se mişcau cehii şi slovacii care vor crea un stat federativ – Cehoslovacia; sârbii, croaţii, slovenii, bosniecii etc, care vor crea Iugoslavia; basarabenii, bucovinenii şi ardelenii care vor reveni la Ţara Mamă şi vor crea statul naţional unitar român; polonezii, georgienii, până şi ungurii şi austriecii se vedeau, bucuroşi sau nu, în graniţe fireşti, naturale.

În Basarabia, situaţia nu era deloc simplă: peste 100 de ani fuseseră provincie rusească (din 1812) în care limba rusă a fost impusă cu multă obstinaţie, înlocuind în cele din urmă, limba română din toate şcolile, fără să o poată scoate însă, din familia şi biserica românească. Altă şicanie cu urmări nedorite în Basarabia au fost colonizările. Astfel, în Basarabia era aduşi evrei, cazaci, ruşi, nemţi, bulgari, găgăuzi, greci, armeni, ţigani, poloni…, amestecaţi intenţionat cu românii moldoveni, ajungându-se în final la un paradox: creştea populaţia Basarabiei, dar scădea populaţia basarabenilor! Pe de altă parte, basarabenii erau colonizaţi tot mai spre est, acolo unde, în loc de raiul făgăduit, găseau nevoi, boli şi moarte..

Românismul s-a menţinut cu îndârjire în jurul mănăstirilor Chipriana, Hâncu, Jabca, Dobruşa, Frumoasa, Răciula, Vărzăreşti, Soroceni, Condriţa şi-n familiile ceaveau speranţă în Dumnezeu. Pentru această atitudine, Biserica Basarabiei va avea martirii ei. Rezistenţa s-a făcut şi prin presă, prin şcoală…, chiar dacă şcolile au fost rusificate forţat…; O forţă deosebită aveau societăţile literare şi revistele din jurul lor: Curierul românesc, Albina românească, Basarabia, Viaţa Basarabiei, Moldovanul, Luminătorul, Cuvântul Moldovenesc… Renaşte curentul naţional prin: Alexandru Donici, Alecu Russo, Zamfir Arboe, Ion Pelivan, Pavel Dicescu, N Gavriliţă, Pantelimon Halipa, Ion şi Teodor Inculeţ, Alexie Mateevici… Se manifesta cu eficienţă Societatea pentru Cultură şi Artă, un fel de Astra ardeleană…

Vreo 300 000 de basarabeni care luptaseră pe front, făcând parte din armata rusă, sătui de propaganda rusă pt. republica lor, în contact cu soldaţii români din Ardeal, din Regat sau Bucovina vor promova ideea naţională, ideea unităţii românilor. Pe de altă parte, în Basarabia au sporit numărul de congrese, întruniri ale invăţătorilor, preoţilor, sătenilor, ostaşilor, care, în totalitatea lor militau pentru autonomie, pentru limba română, pentru un Sfat al Ţării care să ia decizii democratice

În aprilie 1917 s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având preşedinte pe Vasile Stroescu, avându-i aproape pe Pan Halippa, Onisifor Ghibu, Paul Gore, Vladimir Herţa, George Tofan… În zilele de 23-27 oct. 1917 are loc la Chişinău – Congresul ostăşesc, cu vreo 500 de delegaţi, ostaşi români din fosta armată rusă, care au hotărât: Autonomia Basarabiei, în cadrul Republicii Federative Democratice Ruseşti (!); Constituirea Sfatului Ţării care să răspundă de suveranitatea ţării; Alegerea unui birou care să organizeze acţiunile democratice viitoare, să convoce adunare legislativă, Sfatul Ţării…

La nivelul Basarabiei, în sate şi oraşe se aleg comitete care au trimis la Congres deputaţi aleşi:

Oraşele – 44 de deputaţi; Satele – 36 de deputaţi; iar corporaţiile, preoţimea, dăscălimea– 58 de deputaţi. Dintre aceştia 70% erau moldoveni, iar 30% - ruşi, evrei, bulgari, nemţi.. Congresul se întruneşte la 21 nov. la Chişinău, având ca preşedinte pe conf. univ. Ion Inculeţ, fiindu-i alături: Ion Pelivan, Pan Halippa, Pan Erhan, Şt. Ciobanu, Ion Buzdugan, Gh. Pântea, Vasile Bârcă, A. Crihan etc şi hotărăşte crearea Sfatului Ţării (150 de deputaţi) care, la 2 dec. 1917 proclamă Republica Democratică Federativă Moldovenească, cu Ion Inculeţ – preşedinte; Puterea executivă o avea Consiliul Directorilor cu Petre Erhan ca şef; În acest timp, bandele ruseşti provocau crime şi jafuri împotriva civililor basarabeni...

O delegaţie a Cons. Directorilor ajunge la Iaşi, cerând ajutor împotriva acestor bande. Antanta orienta spre Chişinău o divizie sârbească şi alta cehă, care însă refuză, însă acceptă voluntarii ardeleni şi bucovineni care au avut lupte grele cu bandele ruseşti aflate în gara din Chişinău.

Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor au avut mult de suferit, fiind la un pas de desfiinţare, iar puterea era cât pe ce să ajungă în mâna bolşevicilor Katowski, Kaabak, Perper, Levinson..

O nouă delegaţie a basarabenilor disperaţi ajunge la Iaşi după ajutor… Răspunde, în sfârşit, g-lul

Broşteanu, care intră cu armata şi multe steaguri tricolore în Chişinău, spre marea bucurie a populaţiei civile disperate. Inamicul se retrage la Tighina, apoi peste Nistru…, iar Sfatul Ţării revine şi se întruneşte la 24 Ian. 1918, proclamând în unanimitate independenţa Republicii Moldoveneşti. Dar noua republică independentă n-avea nicio şansă de una singură şi toată populaţia vedea salvarea ei în Unirea cu România…

La 27 martie 1918 Sfatul Ţării hotărăşte Unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărârea s-a

luat în sala festivă a Liceului III din Chişinău, cu următorul rezultat al votului: 86 „pentru Unire”; 3 „contra” şi 86 abţineri (!); Rezoluţia de unire specifica: “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Deputaţii şi publicul se îmbrăţişau, se sărutau… Ochii tuturor erau plini de lacrimi de bucurie…Toate clopotele din Chişinău vesteau marea bucurie; Tunurile bubuiau, salutând marele act; Avioanele spintecau văzduhul purtând pe aripile lor clipele curate şi sfinte ale marii sărbători; Liderii Unirii şi poporul se îndreptau spre marea Catedrală spre a aduce mulţimiri lui Dumnezeu pentru clipele de fericire…

Bucureştiul primeşte cu multă căldură hotărârea basarabenilor: Primul ministru – Al. Marghiloman declara: “În numele poporului român şi în numele regelui României cu mândrie iau act de Declaraţia Domniilor-Voastre pentru UNIRE şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România una şi nedespărţită…”, iar regele ţării, Ferdinand I Întregitorul specifica: “Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase aşa de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut, a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit… În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patrie, de aici înainte comună, Vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut, regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească”.

Presa vremii consemna: “Ferice de fraţii basarabeni cari, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturile fireşti între Basarabia şi România, legături care cu 100 de ani în urmă fuseseră destrămate de ghearele prădalnice ale vulturului din Ural… Ferice de noi, câţi ne-am învrednicit de a fi martori oculari la această mare şi înălţătoare serbare naţională, pentru că este serbare naţională”

Basarabia va trimite în Parlamentul de la Bucureşti, prin vot universal, egal, direct şi secret 90 de deputaţi şi 35 de senatori, proporţional cu populaţia ce-o avea provincia. Lucrurile intrau în normal, dar prin ultimatumul rusesc din 26-28 iunie 1940, act favorizat de Pactul Ribentrop-Molotov (rămas în vigoare şi astăzi, dar numai pentru români), ruşii răpesc României Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor, teritorii din care-şi asigurau pâinea, vinul şi lemnul.

Comuniştii ruşi în cârdăşie cu cei români de la Chişinău sau de la Bucureşti (vezi cauza scoaterii PCR înafara legii în anul 1924: pentru că militau, la îndemnul Cominformului de la Moscova, pentru dezmembrarea statului naţional unitar român creat în anul 1918!) menţin dezbinarea prin tot felul de mişcări abile, derutante, paradoxale: de la un singur imn s-a ajuns la două!; abateri de la alfabetul latin; în locul unui singur Dicţionar românesc, avem două, şi unul moldovenesc, probabil mai urmează un dicţionar bănăţean, altul dobrogean, altul oltean sau maramureşan…. Mare-i grădina lui Dumnezeu!

La măsurile antiromâneşti, aplicate în Basarabia de către comuniştii şcoliţi la Moscova, poporul român a răspuns cu „Podul de flori”, care, la căderea comunismul (1989) ar fi putut consolida unitatea de neam a românilor, anulând aberaţiile Pactului Ribentrop-Molotov. Germanii au reuşit-o în 1990 cu Helmuth Kholl la cârmă, pe când românii, cu d-nii Iliescu la Bucureşti şi Snegur la Chişinău, ambii fiind comunişti şcoliţi la Moscova, n-au reuşit. Ulterior, nici Lucinski şi Constantinescu, şi nici Voronin sau Băsescu n-au făcut mai nimic. Mai mult, Podul de flori devine un Pod de ghimpi, cu expulzări reciproce, cu obstrucţii şi întoarceri de la graniţă, cu avize, chemări şi paşapoarte, cu alte şicanii de prost gust, şi totuşi, poporul român găseşte soluţii comune – tabere anuale de copii „Acasă la noi”, când sute de elevi din Basarabia sunt găzduiţi în România, în zone astriste; donaţii de cărţii pentru bibliotecile de peste Prut; schimburi de delegaţii între societăţile culturale astriste sau artistice, burse strudenţeşti, masterate şi doctorate şi m. a.

Cu preşedinţi la Bucureşti şi la Chişinău va fi greu să ne vedem uniţi vreodată, dar poate în jurul unui moştenitor al tronului, al monarhiei constituţionale, aşa cum s-a reuşit în urmă cu 91 de ani, s-ar putea s-o reuşim. Până atunci, de aproape 7 decenii suntem dezmembraţi, singura şansă a unei cooperări şi colaborări deschise rămânând prezenţa R Moldova în Uniunea Europeană, act ce devine tot mai nesigur, câtă vreme „democraţii” Chişinăului preferă direcţia spre CSI în loc de UE…

Înainte de a ne gândi serios la o unire firească statală, este necesar şi util să găsim forme convingătoare de menţinere a românismului, experienţă care şi-a dovedit viabilitatea şi-n cazul nostru şi-n cazul altora. Aşa că respectarea valorilor comune devine necesară şi utilă, iar 27 martie este o astfel de valoare pe care n-o uită bătrânii şi-ar trebui s-o ştie mai bine tineretul…

Prof. Ioan Seni, Colegiul Naţional „George Coşbuc” Năsăud.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]