Apropiat al Bisericii, şeful de post din Reteag, condus pe ultimul drum, prin dispensă, cu rugăciune

Şeful Poliţiei din comuna Petru Rareş, subcomisarul Ioan Tomoiagă (43 de ani), a fost găsit decedat, în post, în luni dimineaţă, de către colegi, ca urmare a unei răni provocate prin împuşcare în piept. Din primele cercetări reiese că ar fi vorba despre o sinucidere cu arma din dotare.
Ioan Tomoiagă era căsătorit, avea doi copii şi absolvise şcoala de agenţi de poliţie din Slatina, studii universitare în drept, educaţie fizică şi sport. Şeful secţiei 5 Poliţie Rurală Petru Rareş lucrase în prealabil la Poliţia Beclean.
Poliţistul va fi condus mâine, la ora 12.00, pe ultimul drum, la Beclenuţ. Ioan Tomoiagă era un apropiat al bisericii, fiind alături de Mănăstirea Dobric la toate evenimentele creştine de aici, fiind un apărător al acestui lăcaş în clipele grele. O clipă de rătăcire duhovnicească, i-a fost însă fatală. Se pare că, prin dispensă de la Mitropolitul Andrei, va fi rostită o rugăciune la mormântul poliţistului, însă este interzisă slujba de înmormântare.
.....................
Hotărârea Sfântului Sinod nr.506, din 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (publicată în revista B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178).
În Învățătura de credință creștină ortodoxă,citim că „viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El are drepturi nemărginite asupra ei, nicidecumomul. „Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? - ziceSfântul Ioan Gură de Aur.Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti”. Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios”.
Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă precum cea a lui Abimelec (Judecători 9, 54-57), a lui Saul (1 Regi 31, 4-6), sau a lui Iuda Iscarioteanul (Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18). Prin uciderea trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19; Romani 14, 8-12) sinucigașul nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, lui nu i se mai poate face nici un fel de slujbă, şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi”.
Privitor la înmormântarea sinucigaşilor, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat în canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei († 385). Acest canon opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte: „Întrebare. Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu? Răspuns. În privinţa acestuia clericul trebuie să lămurească, ori de a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint, şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă şi pentru acesta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuşi de sine ucigaş este. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de amănuntul, ca să nu cadă sub osândă”[15]. Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroacelor de pomenire pentru sinucigaşi.
Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, temei nr. 7923/1949 privind înmormântarea sinucigaşilor precizează că: ”a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujbă după ritual redus; și b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări”.
Un ritual redus, intitulat „Rânduiala slujbei de înmormântare a sinucigaşilor”, alcătuit de P.S. Calinic Botoşăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor și aprobat de Sinodul Mitropolitan, a fost trimis protopopiatelor cu temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992, pentru a fi comunicat parohiilor şi prelucrat în şedinţele cercurilor pastorale protopopeşti.
Slujba de înmormântare a sinucigaşilor are următoarea rânduială:

1.Slujba de acasă:
- Sfinţirea apei; - Ectenia morţilor: - „Miluieşte-ne pe noi...”.La „Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu...”; la Rugăciunii de dezlegare „Dumnezeul duhurilor...”, şi la ecfonisului „Că Tu eşti învierea…”se pomenesc rudele sinucigaşului care au murit de moarte bună, cu tot neamul loc cel adormit, fără a se pomeni numele sinucigaşului.
- La fel se procedează și la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.
- Apoi preotul ia aghiasma şi stropeşte locul unde s-a sinucis persoana, toată casa în interior şi în exterior şi prin curte, zicând stihurile Învierii: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Săi...” (Psalmul 67, 1-3). În cazul că locul unde s-a sinucis persoana se găseşte în aceeaşi localitate şi nu la casa sinucigaşului, după înmormântare, preotul însoţit de rudele sinucigaşului se va deplasa la acel loc, stropindu-l cu aghiasmă și rostind aceleași stihuri ale Învierii: „Să învie Dumnezeu...”.
După aceea, preotul având numai epitrahilul, însoţeşte cortegiul mergând în urma sicriului şi stropind cu aghiasmă. Pe drum nu se face nici un fel de oprire (stare). Ajunşi la poarta cimitirului, preotul rosteşte ectenia morţilor, în cadrul căreia se pomenesc morţii înmormântați în acel cimitir cu tot neamul lor cel adormit. Sinucigaşul nu se introduce în biserică, ci se merge cu el direct la mormânt.

2. Slujba de la mormânt:
- Citirea Apostolului şi a Evangheliei; - Citirea rugăciunii a doua de dezlegare, în cadrul căreia se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit; - La fel se procedează și la „Întru fericită adormire...”, adică se pomenesc numai rudele sinucigaşului cu tot neamul lor cel adormit.
- Apoi, se coboară sicriul sinucigaşului în groapă. Mormântul sinucigașului nu se pecetluieşte, ci se zice doar: „A Domnului este pămîntul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”, „Că praf şi cenuşă sunt” (Facerea 18, 27). Dacă sicriul acestuia este pus în mormântul unui creştin ortodox care a murit de moarte bună, groapa se pecetluieşte zicându-se formula obişnuită, și pomenindu-se numele celui mort de moarte bună. După aceasta preotul rostește o predică despre: viaţa ca dar a lui Dumnezeu şi despre păcatul deznădejdii, când suntem încercaţi de necazuri.
- Precizăm că la astfel de înmormântări cortegiul va fi însoţit numai de crucea care i se va pune sinucigașului la mormânt.
Tipicul de faţă este valabil pentru înmormântarea sinucigaşilor, care în decursul vieţii lor au fost buni creştini, iar sfârșitul lor tragic nu prezintă certitudine cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale, când au săvârșit păcatul sinuciderii”.

Această Rânduială a slujbei de înmormântare a sinucigaşilor este mai completă și mai fidelă literei și spiritului canonului 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, decât cea propusă în Tipicul bisericesc, editura IBMBOR, 1976, la pagina 270.

Tot P.S. Calinic Botoşăneanul a alcătuit și un Cuvânt la înmormântarea unui sinucigaș[18], unde spune că „am săvârşit înmormântarea unui enoriaş care nu a înţeles că Dumnezeu a dat omului doar uzufructul asupra vieţii, doar posesiunea, nu însă şi dreptul de proprietate, iar privarea lui de privilegiile creştineşti la înhumare este o măsură de condamnare, de dezaprobare şi de descurajare a gestului făcut.
In caz de suicid, Biserica nu admite circumstanţe atenuante decât în cazul celor lipsiţi de discernământ. Cercetările arată că doar 10-12% dintre sinucideri se datorează unor tulburări psihice, restul datorându-se mizeriei, deziluziei afective, anxietăţii, etilismului, unor eşecuri sau stări conflictuale de natură socială (la bărbaţi), unor conflicte de natură afectivă (la femei). De asemenea, suicidul se datorează abuzului parental şi lipsei de afectivitate parentală (la copii), solitudinii sau bolilor incurabile (la bătrâni).

Omului i-a fost menit să sfârşească înconjurat de afecţiunea celorlalţi şi nu de indiferenţă. Or, absenţa celorlalţi, în care rezidă securitatea vitală a semenului, duce la suicid. De aceea, slujitorii au o responsabilitate faţă de semeni în faţa lui Dumnezeu, pentru a-i face să conştientizeze veşnicia din ei. Mai ales acum, în aceste vremuri de derută morală şi religioasă, este nevoie de o sporită stare de trezvie. Gestul unui sinucigaş ar trebui să fie o lecţie din care să învăţăm că avem misiunea sfântă de a umple prin iubirea noastră golul existenţial pe care îl trăiesc aceşti oameni. Probabil că dacă i s-ar fi oferit un climat microsocial şi eclesial afectuos şi sensibil, acest om ar fi evitat gestul său, expresie a unei disperări lăuntrice. De această dată, strigătul lui de ajutor nu a fost auzit de nimeni. Unde este răspunsul nostru?!”[19].

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5