ASPECTE ALE DUPLICITĂŢII ORTODOXIEI, IERI ŞI AZI

În zbuciumata istorie a neamului nostru precum si a creştinismului de după Marea Schismă din 1054, ortodoxia nu a avut o concepţie unitară în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de catolicism şi mai târziu, faţă de greco-catolicism şi nici faţă de ţară sau de propriul nostru popor.

Unii ortodocşi au privit catolicismul de pe poziţii de fraţi adevăraţi, iar alţii, din exces de zel, au privit, acelaşi catolicism, de pe poziţii duşmănoase. Este regretabil că excesul de zel acuzator al ortodoxiei s-a manifestat nu numai împotriva catolicismului sau a greco-catolicismului, ci şi împotriva ţarii şi a poporului nostru, în momente de grea cumpănă pentru fiinţa noastră naţională.

Trebuie menţionat faptul că nu orice exces de zel este şi rău. Depinde în ce direcţie de acţiune este îndreptat. Dacă este orientat în direcţia de a înfăptui ceva bun pentru credinţă, ţară şi popor, sau de a salva ceva sau pe cineva, atunci excesul de zel este binefăcător, iar dacă este orientat spre acuze, dezbinări sau distrugeri, el este un exces de zel răufăcător.

S-a scris mult, şi se mai scrie şi în zilele noastre, că Marea Schismă de la 1054 a fost provocată de către catolici, iar Unirea cu Roma la 1700 s-ar fi făcut, chipurile, printr-un fals. Nu vreau să intru în amănunte. Vreau însă, să pun în lumină o mică parte de adevăr, aşa cum am reuşit să-l percep, după ce m-am documentat în acest sens.

Duplicitatea faţă de Marea Schismă

De la început amintesc că Marea Schismă de la 1054 a fost declanşată de atacurile îndreptate împotriva Sf. Părinte de către Fotie şi reluate de către Mihail Cerularie, amândoi ajunşi patriarhi, la Constantinopol, pe căi totalmente neortodoxe.

Fotie, care era un civil, secretar al palatului şi nu avea nici calitatea de monah şi nici cea de episcop conform datinilor. El declanşează acţiunea de destituire a patriarhului Ignaţie, predecesorul său şi cere Papei să-l confirme pe el ca patriarh. Însă Papa, fiind informat despre nelegiuirea lui Fotie împotriva lui Ignaţie, nu-l recunoaşte ca patriarh. Aceasta va determina pe Fotie să recurgă la atacuri împotriva Papei, care este numit eretic şi căzut din dreapta credinţă. A recurs chiar şi la atacuri de natură dogmatică, cum ar fi problema Purcederii Spiritului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque), aşa cum considerau catolicii sau folosirea, tot de către catolici, fie a pâini dospite, fie a azimei ca materie la consacrarea Sfintei Euharistii. Fotie considera că Spiritul Sfânt purcede numai de la Tatăl iar la consacrarea Sfintei Euharistii se poate folosi numai pâine dospită.

După aproape 200 de ani, Mihai Cerularie, civil şi în dregătorie la curtea imperială, a conspirat împotriva împăratului Mihail Paflagonianul şi fiind deconspirat, este trimis în exil unde, devine călugăr. Este ajutat de curteni să ajungă patriarh la Constantinopol, fără să fi avut o viaţă demnă de un asemenea loc în ierarhia ortodoxă, nici înainte şi nici după ocuparea lui. Ajuns pe scaunul patriarhal, Mihail Cerularie, posedat de atitudini conspirative şi agresive, reia atacurile împotriva Sf. Părinte iniţiate de Fotie, şi printr-o scrisoare cere, cu aroganţă şi intoleranţă ca Papa să revină la dreapta credinţă ca şi cum latinii ar fi devenit eretici sau cum el, patriarhul de Constantinopol, ar fi primit de la Sf. Petru misiunea, încredinţată de Isus, de a întării în credinţă pe fraţii săi. La acestea s-au adăugat şi atacuri de natură dogmatică, ca de exemplu: celibatul preoţilor, raderea bărbii sau postul de sâmbăta, etc.

Atât Fotie cât şi Cerularie aduc acuzaţii că Papa s-ar amesteca în treburile Bisericii de Răsărit pentru a distruge ortodoxia. În asemenea împrejurări Papa Leon al IX–lea despre care se spunea că era curat la suflet, bun, blând şi milostiv, trimite o delegaţie de trei episcopi şi pe cardinalul Humbert cu misiunea de a trata cu patriarhul şi cu împăratul problemele ridicate de Cerularie pentru restabilirea păcii între credincioşi. Însă, patriarhul refuză primirea delegaţiei papale. Nici intervenţia împăratului bizantin Constantin al IX–lea nu-l poate determina pe patriarh să accepte dialogul cu delegaţia papală. După luni de aşteptări, respectiva delegaţie, pune pe altarul Bisericii Sf. Sofia, Bula de dispoziţie şi de excomunicare a patriarhului Cerularie, la 16 iulie 1054 şi astfel se declanşează Marea Schismă.

Însă, înainte de această dată, la 19 aprilie 1054, Papa care a mandatat delegaţia, trece la cele veşnice. După normele de drept civil şi de drept canonic odată cu decesul unui muritor încetează şi orice mandat sau împuternicire date de decedat, în mod expres, cuiva. Şi mandatul delegaţiei papale a încetat de a mai fi valabil şi delegaţia nu mai avea dreptul să depună Bula de excomunicare a patriarhului. Cu toate acestea a făcut-o. Dar dacă patriarhul ar fi fost de bună credinţă ar fi putut invoca nulitatea, de drept, a Bulei papale. Însă, se poate observa că abia a aşteptat să fie excomunicat pentru a se separa de papalitate. Trebuie menţionat faptul că Bula de dispoziţie şi excomunicare, nu a fost îndreptată împotriva ortodoxiei, ci numai împotriva patriarhului Cerularie, care a extins-o, ulterior, asupra întregii ortodoxii.

Patriarhul stârneşte o revoltă împotriva împăratului care era de partea Romei. Împăratul, pentru a nu-şi pierde coroana, trimite patriarhului o scrisoare cu scuze şi consimte la întrunirea unui sinod convocat de patriarh la 24 iulie 1054. Au participat 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi. Acest sinod a pronunţat afurisenia împotriva întregii Biserici romane întorcând spre latini toate plângerile cuprinse în Bula de excomunicare. Deci Ortodoxia s-a separat şi a eliminat Biserica Romei şi nu invers. Dar cu ce drept şi de la cine putere?

Schisma, astfel generată, poate fi numită o adevărată capodoperă a răului creat de valul distrugător provocat de o picătură de nesăbuinţă catolică, căzută la momentul nepotrivit, în marea ereziilor şi rivalităţilor, de veacuri, dintre greci şi romani, iar depunerea Bulei pentru excomunicarea patriarhului nu a fost cauza care a determinat această schismă, ci doar ocazia.

Cauzele schismei au rădăcini adânci şi se regăsesc în antipatia dintre greci şi romani. Roma a cucerit Grecia. Romanii au dominat pe greci militar şi politic iar grecii au dominat pe romani cultural şi lingvistic. Împăraţii bizantini se considerau superiori patriarhilor şi au emis pretenţii să decidă în probleme de credinţă şi canoane dar s-au lovit de rezistenţa papalităţii. Mulţi patriarhi de la Constantinopol au fost declaraţi eretici. Numai între cele două concilii de la Niceea din anul 325 şi din anul 787, dintre 60 de patriarhi titulari care s-au succedat în scaunul patriarhal din capitala acestui imperiu, „27 sunt eretici notorii, condamnaţi de conciliile ecumenice sau adversari adevăraţi ai deciziilor lor” . (1)

Ortodoxia însăşi, recunoaşte şapte erezii, condamnate de primele şapte concilii ecumenice.

Iată cum califică ortodoxul, vrednic de pomenire, ajuns la rangul de arhimandrit, Teodosie Boteanu, atitudinea celor doi acuzatori ai papalităţii: „Cum putem noi crede oare că Roma ar putea să distrugă Biserica noastră ortodoxă când ea ar conserva-o de o sută de ori mai bine”.(2)

Istoria creştinismului a consemnat mai multe încercări de reunificare a celor două biserici. Cele mai importante au avut loc la Lyon în anul 1274, dar a durat aproximativ 10 ani, şi la Florenţa, dar şi aceasta a durat circa 14 ani. Sinodul ecumenic pentru reunirea bisericilor de la Florenţa, a început la Ferrara în anul 1438, dar din cauza epidemiei de ciumă se mută, la începutul anului 1439, la Florenţa. Aici s-a şi încheiat, după lungi şi minuţioase dezbateri, la data de 6 iulie 1439, prin citirea, în latineşte şi în greceşte, iar apoi prin semnarea Hotărârii Sfântului Sinod ecumenic care a consfinţit ridicarea peretelui „cel din mijloc al vrajbei ce despărţea Orientul de Occident [...] pacea şi concordia s-au stabilit pe piatra cea din capul unghiului Isus Cristos”. (3)

Textul hotărârii a fost scris pe un pergament, pe două coloane. La stânga în limba latină şi la dreapta în limba greacă. Sub textul latin a semnat papa, cardinalii şi întreaga delegaţie apuseană. Sub textul grec a semnat împăratul de la Constantinopol, urmat de reprezentanţii celor patru patriarhate orientale: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim; arhiepiscopi, episcopi şi prelaţi inferiori. La locul al 13-lea, după împărat, a semnat mitropolitul Moldovlahei, Damian.

Dogmele, care au stat la baza schismei sunt repuse la locul lor, adică acela dinainte de schismă. Cele patru puncte despărţitoare, numite şi „Puncte Florentine” susţinute de delegaţia orientalilor se referă la: purcederea Spiritului Sfânt numai de la Tatăl; folosirea numai a pâinii dospite la consacrarea Sfintei Euharistii, negarea existenţei Purgatoriului şi ne recunoaşterea Primatului Papal şi Infailibilitatea Papei.

Hotărârea Sf. Sinod ecumenic acceptă că Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, sau de la Tatăl prin Fiul; la consacrarea Sfintei Euharistii se va folosi ca materie pâinea de grâu, fie sub formă dospită, fie azimă; recunoaşte existenţa Purgatoriului ca loc intermediar de purificare a sufletelor pentru păcate lesne iertătoare, înainte de a fi primite în Rai, fiind locul unde rugăciunile şi jertfele celor rămaşi în viaţă pot ajuta; în ce priveşte papalitatea se defineşte „că Sfântul Scaun Apostolic şi Pontificele Roman are primatul peste întreaga lume, că Pontificele Roman este succesorul preafericitului Petru, principele Apostolilor; că este în adevăr Vicarul lui Cristos şi capul Bisericii întregi, Părintele şi doctorul tuturor creştinilor; că lui s-a dat de către Domnul nostru Isus Cristos şi fericitul Petru o deplină putere de-a paşte, povăţui şi cârmui [...].” (4) oile şi mieluşeii mântuitorului. O importanţă deosebită în atribuirea acestor calităţi şi încredinţarea acestor misiuni papalităţii, a fost porunca dată de Isus lui Petru, prin care îi zice: „Urmează mie!”(In. 21,19).

Ulterior, această hotărâre nu a fost nici modificata şi nici abrogată şi astfel, ea este valabilă şi în zilele noastre. Ea rămâne o adevărată mărturie istorică şi o dovada, de netăgăduit, că au existat oameni de bine în ambele Biserici care s-au străduit să respecte porunca lui Isus de a se realiza unitatea deplină a ei pentru ca să fie doar „o turmă şi un păstor”. Textul acestei hotărâri conţine şi o întrebare cutremurătoare: „Va fi oare vreo inimă împietrită care la vederea unei astfel de bunătăţi fără margini să nu se înmoaie?”. (5)

A existat şi o astfel de inimă. Cel care s-a opus unirii a fost Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului care a început a propovădui grecilor să se opună Unirii şi hotărârilor Sf. Sinod de la Florenţa, ocărând pe latini pentru a inspira ură, tocmai cum a făcut Fotie şi Cerularie. A găsit partizani în dieceza sa şi în rândul călugărilor iar mai târziu s-a unit cu el şi patriarhul Antiohiei, care în ierarhia înserată în hotărârea ecumenică a fost plasat pe locul al IV-lea, loc care îi displăcea pentru că s-a socotit cel mai vechi scaun Apostolic, mai vechi chiar de cât cel din Roma.

Efesul, a fost un oraş cu urme adânci în istorie şi un important centru religios. Este situat pe coasta de vest a Asiei Mici, azi în Turcia, la sud de oraşul Izmir. Din punct de vedere istoric a fost întemeiat în secolul XI î.C. de către coloniştii greci din tribul ionienilor devenind un mare centru comercial şi cultural. Aici a fost construit Templu zeiţei Artemis, zeiţa fertilităţii, cea mai mare clădire din lumea greacă, una din cele şapte minuni ale lumii. Este oraşul lui Heraclit, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Scolii ionice de filozofie.

Din punct de vedere religios, Efesul a fost una din cetăţile care a contribuit foarte mult la propovăduirea Evangheliei. Aici a predicat apostolul Pavel care a dedicat acestei cetăţi „Epistola către Efeseni”. Cel mai probabil este că aici a avut reşedinţa evanghelistul Ioan. Tot aici se presupune că a petrecut ultimele clipe ale vieţii pământene Maria, mama lui Isus, fiind încredinţată în grija lui Ioan. În interiorul oraşului ar fi înmormântat Luca, evanghelistul. Tot Efesul este prima, din cele şapte biserici, despre care este îndemnat să scrie, Ioan, de un „glas mare de trâmbiţă”, atunci când a primit revelaţia pe insula Patmos, revelaţie care face obiectul cărţii „Apocalipsa” a Noului Testament: „Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: [...] Ştiu faptele tale [...], ai răbdare şi ai suferit din cauza numelui Meu şi n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”(Ap.2,2-5). Sfeşnicul este destăinuit, chiar de textul acestei cărţi, a fi Biserica însăşi. În ce priveşte „Îngerul Biserici” nu este dată o destăinuire în textul cărţii din care cauză unii au apreciat că ar fi capul spiritual al acestei biserici, alţii că ar fi îngerul ei păzitor iar alţii asimilează această noţiune cu o personificare spirituală a acestei comunităţi creştine, întruchipare a unităţii vii a Biserici.

Care a fost, însă, dragostea cea dintâi şi faptele dintâi ale efesenilor? Pentru aceasta este nevoie să recurgem la epistola apostolului Pavel adresată acestei biserici (Cap.1,11-17). „[...] aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni prin naştere [...] eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel [...] ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, pe cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia”. Este vorba despre vrăjmăşia dintre Israel şi celelalte naţiuni. Israel a avut de înfruntat idolatria şi imoralitatea practicate de alte naţiuni din care cauză, a stigmatizat, pe toate aceste naţiuni cu termenul de „neamuri” care era un termen de batjocură. Dar Isus a zdrobit, prin cruce, orice vrăjmăşie şi a instaurat Pacea Sa între Israel şi neamuri, unindu-i într-un singur trup.

Şi Pavel, care este considerat apostolul neamurilor, în cap.4,1-25 şi cap.5.1-9, adresează efesenilor o multitudine de sfaturi şi îndemnuri, printre care: „căutând să păstraţi unirea Spiritului în legătura păcii .Este un singur trup, un singur spirit după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”[...] „fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul”[...]. „Umblaţi în dragoste”[...]. „Umblaţi ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în dreptate şi adevăr”.

Deci, dragostea cea dintâi şi faptele dintâi ale efesenilor au fost unitatea de credinţă prin dragoste şi speranţă în adevăr, bunătate, lumină şi dreptate . Cu durere în suflet afirm că astăzi Efesul este o cetate ne locuită, o ruină, ceea ce dovedeşte că cele prorocite în Apocalipsă s-au adeverit în totalitatea lor. Stâlpul de rezistenţă al cetăţii a fost Biserica. Odată cu „luarea sfeşnicului” totul s-a dărâmat. Declinul acestei cetăţi a început în anul 1453 odată cu căderea oraşului Constantinopol, adevărat centrul al ortodoxiei, cădere care s-a petrecut sub asediul turcilor otomani, la numai câţiva ani de la Sf. Sinod de la Florenţa.

Duplicitatea faţă de Unirea de la 1700

Ce a însemnat ortodoxia în preajma Unirii cu Roma rezultă din următoarele două citate scrise tot de ortodoxul Teodosie Boteanu: „Cine dădea mai mari sume de bani, aceluia i se dădea patriarhia, pentru a fi răsturnat după câteva luni de altul, care promitea ceva mai mult”. [...] „De la 1453 până la 1703 au fost un număr de 88 patriarhi puşi şi scoşi din scaun după voia sultanului. Unii din ei n-au stat pe scaun decât 5-6 zile şi au fost destituiţi şi iar puşi în slujbă de 5-6 ori, după placul sultanului sau al cutărui paşă sau vizir. Unii din aceşti nefericiţi patriarhi au fost martirizaţi de către stăpânii lor pentru ideile naţionaliste[...]”. (6)

Si acelaşi arhimandrit continuă, ceva mai jos: „După tulburările produse în Biserica bizantină de învăţăturile lui Chiril Lucaris, patriarh pe la 1630, care voia să introducă ideile calviniste, clerul grec, adunându-se în Constantinopol, demite pe patriarhul eretizat, apărând credinţa catolică exact cu aceleaşi argumente cu care altădată o combătuseră în disputele cu latinii. În acest timp mulţi greci mai luminaţi contestă greşala lor de a se fi depărtat de Roma”. (7)

În Transilvania noastră calvinismul a întreprins o acţiune deosebit de agresivă de atragere a românilor de partea sa, acţiune la care ortodoxia nu a putut face faţă. Aşa că suntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea: dacă nu ar fi existat Unirea cu Roma la 1700, astăzi, în Ardealul nostru scump, ar mai fi greco-catolici şi ortodocşi sau am fi toţi calvini sau de altă confesiune religioasă? Grecii, când au sesizat pericolul calvinizări spre cine s-au îndreptat? Spre Roma! Înaintaşii noştri, care au simţit acelaşi pericol şi s-au îndreptat tot spre Roma, cu ce au greşit şi în faţa cui? Aveau o altă posibilitate mai bună şi nu au fructificat-o?

Greco-catolicii sunt condamnaţi, de către zelul acuzator al ortodoxiei, pentru faptul că prin unirea cu Roma s-ar fi pus la dispoziţia Imperiului Habsburgic. Şi această teză are mult neadevăr. Este adevărat că greco-catolicii, din acele vremuri, au fost nevoiţi să accepte anumite compromisuri, deoarece drumurile lor spre Roma, treceau prin Viena. Dar, Roma era Roma iar Viena era cu totul altceva. România zilelor noastre, câte compromisuri a fost nevoită să accepte, pentru ca să fie primită în structurile atlantice şi europene!

Tot atât de adevărat este şi faptul că înlocuirea otomanilor cu habsburgii, în Transilvania, nu a adus fericirea pentru români care au fost trataţi, ca „naţiune târâtă”, în propria ţară şi pe propriul lor pământ, stropit cu sângele şi sudoarea lor şi a înaintaşilor. Dar cu toate relele pe care le poate aduce un imperiu stăpânitor, habsburgii au permis afirmarea românilor ca naţiune prin cultură şi educaţie. Dealtfel, acceptarea afirmării românilor ca naţiune prin cultură şi educaţie, a condus la formarea multor personalităţi care, la rândul lor au contribuit la formarea unei conştiinţe naţionale, izvorul mişcărilor de eliberare socială şi naţională şi elementul hotărâtor care a contribuit la dezmembrarea statului dualist austro-ungar şi la eliberarea ardelenilor de sub jugul, de secole, al habsburgilor. Acest act deosebit a fost pecetluit prin Unirea de la 1 decembrie 1918 şi a fost favorizat şi de noul concept mondial, acela al autodeterminări popoarelor, precum şi de victoria armată obţinută de puterile Antantei faţă de Puterile Centrale, prin care s-a pus capăt primului război mondial, la data de 1 noiembrie 1918.

Duplicitatea faţă de ţară şi popor

Lupta pentru neatârnarea ţării şi pentru emanciparea românilor Transilvăneni împotriva stăpânirii habsburgice nu a fost nici ea o luptă unitară. Cu amar şi dezamăgire trebuie să afirm că împotriva intereselor proprii ale românilor de pe aceste meleaguri s-au ridicat chiar unii reprezentanţi de frunte ai clerului ortodox care s-au pus la dispoziţia autorităţilor asupritoare.

Conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784 Horea, Cloşca şi Crişan, au fost demascaţi şi predaţi autorităţilor imperiale, de către episcopii ortodocşi Ghedeon Nichitici de la Sibiu şi Petru Popovici de la Arad la care s-au alăturat şi patru protopopi. Crişan, ne rezistând torturilor îşi pune capăt zilelor în închisoare iar Horea şi Cloşca sunt striviţi cu roata.

Ecaterina Varga numită şi „Doamna moţilor”, conducătoare a luptei ţăranilor din Munţii Apuseni, a fost răpită şi predată autorităţilor imperiale, spre a fi închisă, în iarna anului 1847, de către cel care a devenit, ulterior, mitropolit ortodox şi anume, Andrei Şaguna. Pe atunci era vicar general la Sibiu. Tot Andrei Şaguna este cel care se împotriveşte cu înverşunare înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. Se solidarizează cu mitropolitul de la Karlovitz şi cu episcopul de la Vârşeţ şi în 1855, afurisesc literele latine şi „Gazeta Transilvaniei” fiindcă aceasta a renunţat la grafia chirilică şi a trecut la grafia latină.

România a intrat în Primul război mondial la 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, declarând război Austro - Ungariei. Dar să vedem cum a fost „întâmpinată” intrarea României în războiul de eliberare a românilor ardeleni de către reprezentanţii propriei „credinţe strămoşeşti”. Este de menţionat faptul că presa ortodoxiei ardelene, din acele vremuri, era reprezentată de ziarul „Telagraful Român” de la Sibiu care în nr. 85 din 11/24 oct.1916, printre altele scria: „Noul nostru duşman e România”. [...]. România, care „după treizeci de ani de alianţă militară cu monarhia austro - ungară sare acum în spatele ei, alăturea de duşmanii noşti”[...]. „Avem deci un duşman mai mult şi noul duşman e fratele nostru”. [...] „Căci mare ne este iubirea de neam, dar mai mare ne este iubirea de patrie! Ea e mama noastră şi mama care ne-a născut […] dorinţă avem să o apărăm până la ultima picătură de sânge chiar şi în contra fraţilor noştri”[…]. Ce patriotism! Oare adevărata patrie a românilor ardeleni a fost Ungaria pe care ortodoxia îi îndemna să o apere? Cu câtă uşurinţă au fost aţâţaţi românii ardeleni contra românilor din România de către propria ortodoxie şi cât sânge nevinovat a curs, datorită acestei învrăjbiri, în economia eliberării ţării noastre.

Acestea au fost doar câteva spicuiri dintr-un articol publicat de ziarul ortodoxiei, articol care nu poartă semnătura autorului de unde rezultă că este un comunicate ale ziarului respectiv care condamnă acţiunea României de eliberare a românilor ardeleni şi falsifică istoria neamului nostru.

Dar să vedem care a fost poziţia exprimată, în mod direct, de acelaşi ziar şi în acelaşi număr de către cei mai reprezentativi ierarhi ai ortodoxiei ardelene ale acelor vremuri în Scrisoarea Circulară Nr. 2602 – 1916 adresată clerului şi poporului [...] „România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre asupra măreţului nostru împărat şi rege”[...]. („Făgăduiala de credinţă” la care se referă este tratatul politico-militar secret, încheiat între România şi Austro – Ungaria, în anul 1883 din iniţiativa regelui Carul I ). „Acela care cu vorbe viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine în hotarele noastre, nu-i frate ci cel mai păgân duşman care pentru a-şi împlini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii […]. Iubit cler şi popor ! Avem cea mai mare mângâiere şi bucurie a sufletului că iubirea voastră faţă de patrie e nemărginită, că alipirea şi credinţa voastră cătră înaltul tron sunt neclătite, că din iubirea, alipirea şi credinţa aceasta curată şi tradiţională purcede şi ascultarea voastră necondiţionată şi izvorăşte vitejia care […] din nou a-ţi dovedit-o”[...]. „Faţă de noul duşman care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă cu care eroii noştri au sfărâmat coaliţia de granit de la Iwangorod. Căci dragostea, credinţa şi alipirea voastră către tron şi patrie vă va lumina mintea şi sufletul, vă va întări inima şi vă va oţeli braţul”. Aceste citate sunt şi ele câteva spicuiri din circulara redactată la Oradea-mare (Nagyvarod) la data de 8/21 Sept. 1916 şi care este semnată de către: Vasile Mangra m. p. ales şi întărit Arhiepiscop şi Mitropolit; Ioan I. Papp m.p. episcopul Ardealului ; Dr. Miron E. Cristea m.p. episcopul Caransebeşului.

Acelaşi publicaţie, în nr.87 din 22 oct. / 4 noe. 1916, menţionează: Românii din Ungaria n’au uitat nici când, că România a creat-o Austro-Ungaria şi a ridicat-o la rangul unui stat puternic şi independent”. În pastorala emisă la Caransebeş, datată 16/29 aug. 1916 şi publicată de către acelaşi ziar, episcopul Dr. Miron E. Cristea preciza:„[...] îmi ţin de datorinţă ca şi în faţa situaţiei ce s’a creat patriei noastre prin noua declaraţie de război să vă sfătuiesc şi îndemn, să nu părăsiţi vechile voastre virtuţi militare, ci să ne facem şi pe viitor cu aceiaşi dovedită loialitate datorinţa către patrie şi tron cari şi până acum ne-au ocrotit. Deci fiecare credincios al eparhiei să rămână fidel regelui, fidel steagului lui şi credincios faţă de patria ungară [...]”.

Tot ziarul „Telegraful Român”nr.17 din 15/28.feb.1918, citează pe mitropolitul Aradului astfel: „România declarând război monarhiei noastre a devenit duşmanul nostru al tuturora. Românii din Ungaria nu voiesc să fie nici „cuceriţi” nici „eliberaţi”. Am trăit sute de ani sub sceptrul regilor unguri şi voim să trăim şi să murim cu fraţii noştri maghiari alăturea”. Dar această atitudine nu este exprimată la începutul războiului când nu se cunoştea soarta acestuia, ci numai cu câteva luni înainte de dezmembrarea Austro - Ungariei, de unde rezultă obtuzitatea şi lipsa oricărei previziuni din partea zelului acuzator al ortodoxiei acelor timpuri orbit de interese personale.

Ortodoxia nu a înţeles, nici suferinţele, nici glasul poporului care încă la 1848 a rostit „Vrem să ne unim cu Ţara” şi nici cel mai nou principiu promovat în lume şi care punea la locul său dreptul fundamental la autodeterminare al popoarelor. Secole la rând, românii ardeleni au fost supuşi la cea mai cruntă exploatare de către imperiul cotropitor, dar după declaraţia de război a României împotriva imperiului dualist austro-ungar şi după respingerea atacului românesc pentru eliberarea Ardealului, soarta românilor care au continuat să rămână sub vechea ocupaţie, a devenit realmente insuportabilă. Dar clerul ortodox nu a văzut nimic şi a continuat să rămână fidel regelui ungar. De ce oare?

„În numărul din 19 septembrie a.c. a monitorului oficial din Budapesta a apărut actul de întărire, care sună astfel: La propunerea ministrului meu ungar de culte şi instrucţiune publică întăresc alegerea Arhimandritului şi Vicarului episcopesc greco-ortodox al Oradiei Mari, Vasile Mangra, de Arhiepiscop şi Mitropolit greco-ortodox român...Dat în Viena în 10 septembrie 1916. Francisc Iosif I m.p. , Iancovich Belá ”. (8)

Aşadar, urmare a acestei „întăriri” a urmat supunerea inimaginabilă a Mitropolitului şi a întregii ierarhii Ortodoxe din Ardeal şi Banat faţă de Austro-Ungaria. Un interes personal şi mărunt a adus atâta necaz ţării şi poporului nostru şi a contribuit la pierderea atâtor vieţi de creştini vinovaţi doar pentru că s-au născut români şi au avut parte de o „credinţă strămoşească” a cărei ierarhi au fost adevăraţi vânzători de suflete. Mitropolitul Vasile Mangra este nevoit să fugă la Budapesta, unde moare în hotelul Bristol în luna octombrie 1918. Se presupune că s-a sinucis. Este deosebit de trist, dar adevărat!

Însă, tânărul episcop greco-catolic, Iuliu Hossu, prin Circulara nr. 4.344 din 26 oct.1918, cere clerului şi populaţiei din Dieceza de Gherla, pe care o păstorea doar din data de 3 mar.1917, să nu mai recunoască guvernul maghiar de la Budapesta, ci numai Sfatul Naţional Român de la Arad „singurul reprezentant al Neamului nostru”.(9)

După Unirea din anul 1918 nu s-a pus capăt, imediat, la acţiunile întreprinse de unele resturi răzleţe ale armatei maghiare învinse care terorizau populaţia românească. Episcopul dr. Iuliu Hossu ia cunoştinţă cum „în faţa reşedinţei Noastre, în Piaţa Gherlei, au tras salve în poporul paşnic, bandele de tâlhari setoase se sânge [...]”. (10) În astfel de împrejurări şi pătruns de o adâncă durere, tânărul episcop lansează, la 20.feb.1919, următoarea chemare: „ La arme, deci, cu gândul sfânt de a pune capăt fărădelegilor şi sălbăticiilor bandelor de tâlhari care pângăresc numele de om. Noi dragoste am voit şi vrem, bună înţelegere şi cinste împrumutată, ei au pus batjocura pe noi şi cu jafuri şi omoruri cearcă acum să intimideze sufletele fraţilor noştri… Noi am arătat şi în trecut că suntem un popor cinstit, element de ordine şi paşnic; bande pierdute însă cutreieră pământul nostru, jefuind şi omorând cu cruzime sălbatică oameni paşnici şi nevinovaţi, care nimic nu le-au greşit, decât că voiesc să trăiască liberi şi să fie români. Să nu ni se ia dar în nume de rău că ne apărăm viaţa şi că încercăm să mântuim pe fraţi din gura morţii”. (10)

Se poate lesne observa, care este cultul nostru creştin care a înţeles suferinţele poporului român şi s-a identificat cu ele şi care a fost cultul creştin care s-a pus la dispoziţia cotropitorilor de neam şi ţară şi a îndemnat pe fraţii ortodocşi transilvăneni să lupte împotriva tuturor românilor, şi ei în majoritate ortodocşi şi care şi-au dat viaţa pentru ca noi, astăzi, să avem dreptul de a ne numi români.

Dar după Unirea de la 1918, ortodoxia transilvăneană a dat mâna cu ortodoxia de peste munţi şi s-au pus la dispoziţia Regatului Român. Episcopul dr. Miron E. Cristea devine, în anul 1925, primul patriarh al României, iar ortodoxia, prin intermediul ziarului sibian „Telegraful Român” lansează o adevărată polemică împotriva greco-catolicilor „considerând că numai fiind ortodox poţi fi şi român, pretindea unirea necondiţionată a minorităţii române unite cu majoritatea ortodoxă a ţării o revenire la matcă”. (11)

La care matcă? La matca trădătorilor de neam şi ţară?

Cât de bine ar fi fost ca, după unire, să fi încetat orice polemică dintre fraţii de credinţă, dar mai bine ar fi fost dacă fraţii s-ar fi unit între ei aşa cum cere Isus, ca toţi să fie „una”.

Iată cât a contat, pentru zelul acuzator ortodox, jertfa de sânge a poporului român pentru neam, ţară şi credinţă. Bunul Dumnezeu să-i ierte de zelul şi de excesele lor acuzatoare dar nu ştiu cum vor putea fi iertaţi de cei care nu au mai apucat să vadă, cu ochii lor libertatea, sau de fiii acestora care, au rămas orfani de război. Ştiu bine ce înseamnă a fi orfan de război pentru că tatăl meu a fost şi el, orfan de război; de războiul pentru întregirea ţării şi eliberarea neamului. Nimeni nu-şi poate închipui cât a suferit, toată viaţa, pentru că nu a avut ocazia, cel puţin odată, să vadă chipul viu al tatălui său.

Perioada dintre cele două războaie mondiale, pe planul relaţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici, a fost marcată de aceiaşi polemică care a adus numai rău ambelor culte. Dar această polemică susţinută de zelul acuzator ortodox a fost îndreptată, în principal, împotriva a ceea ce, zelul însuşi, a numit şi numeşte şi în zilele noastre „prozelitism romano-catolic”. (12)

Punctul cheie al acestui „prozelitism” este considerat Concordatul Solemn dintre Sfântul Scaun şi Regatul României, semnat la Vatican în ziua de 10 mai 1927 de către cardinalul Pietro Gasparri, secretar de stat şi reprezentant al Sanctităţii sale papa Pius XI şi de către Vasile Goldiş ministru secretar de stat al Departamentului cultelor şi artelor.

Această convenţie, deşi a pus la baza relaţiilor dintre românii dezbinaţi, demnitatea de creştin, atât în unitate cu ei însuşi cât şi cu majoritatea creştinilor din lume, nu a fost pe placul zelului acuzator ortodox care o consideră „[...] marele succes al acţiunii catolicismului în România interbelică şi una din marile capitulări ale demnităţii noastre naţionale şi ortodoxe”. (13)

În realitate a fost afirmarea demnităţii noastre naţionale şi chiar ortodoxe dar cine se teme de unitate creştină, în Cristos, recurge la izolare şi nutreşte dezbinarea. Concordatul a fost actul bilateral şi instrumentul juridic prin care se deschide Papei de la Roma, urmaşul lui Petru, calea şi posibilităţile de a pune în aplicaţie porunca lui Isus de a întări, în credinţă, pe fraţii săi. „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana va cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Şi tu oricând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Lu.22,31-32). Cel care respectă porunca lui Isus face prozelitism?

Dar să vedem care a fost atitudinea oficialilor ortodoxiei noastre cu privire la Concordat şi cum este motivată această atitudine. Părintele profesor Nicolae Feier de la Biserica Ortodoxă din centrul municipiului Bistriţa, în cartea întitulată „PANTEONUL BISTRIŢENILOR” Ed. Karuna Bistriţa – 2008, înserează câteva din însemnările personale ale Primului Patriarh Ortodox, Elie Miron Cristea. La paginile 65-66 din carte sunt reproduse chiar însemnări despre Concordat. Iată câteva din ele: „[...] Goldiş – mergând personal la Roma – a fost prea conciliant, slab. Roma a cerut lucruri noi. Goldiş le-a admis. Eu nu puteam aproba. Regele moare la 27 iulie 1927. Regenţa intră în funcţie. Eu ca regent nu puteam iscăli orice. Ministru de culte, Alexandru Lapedatu îmi spune în rezumat punctele: 1) Averea parohială – în caz de trecere la altă confesiune – rămâne a cultului..., a episcopiei... sau dacă ar dispare şi ea...papei, în afară de ţară. 2) Şcoalele congregaţionale trec sub jurisdicţia episcopului pe a cărei episcopie se află. El determină limba de propunere” [...]. „Le recomand ca în proiectul de lege a cultelor chestia averilor parohiale să fie rezolvată fără a-i favoriza”.

Din aceste citate se poate observa că problema cea mai importantă a patriarhului în legătură cu Concordatul, era averea parohială a cultelor care ar urma să „revină la matca” ortodoxiei şi nici decum una spirituală sau de credinţă creştină, care să aibă în vedere mântuirea sufletelor cum ar fi normal pentru un astfel de ierarh. Apoi se poate lesne deduce cine, când şi cum a început acţiunea de asimilare a cultului greco-catolic, pentru că de averile lui este vorba. Papalitatea, nu ştiu să-şi fi extins proprietatea sa cu o palmă de pământ sau cu o cărămidă dintr-o clădire în ţara noastră, ca urmare a încheierii Concordatului sau cu alte ocazii.

Nu a durat mult şi s-au ivit alţi zori favorabili pentru un alt moment al zelului acuzator ortodox. Omenirea mai trece peste un război mondial şi după încheierea lui Ortodoxia românească îşi dă mâna, de data aceasta, cu Ortodoxia sovietică. Ambele se pun în slujba celui mai păgubitor ateism, ateismul bolşevic. Cu ajutorul lui şi beneficiind de forţa coercitivă a Statului nostru reprezentat de Securitatea comunistă, zelul acuzator al ortodoxiei noastre a reuşit să contribuie la eliminarea ierarhilor şi la asimilarea majorităţii credincioşilor cultului greco-catolic din România. Astfel, a pus umărul la arestarea celor doisprezece episcopi, a numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi şi ca o recompensă pentru buna purtare, au primit aproape toată „averea parohială” mult râvnită şi visată. Această acţiune nu poate fi numită, nici cel puţin „prozelitism sovieto-ortodox” deoarece ea nu a urmărit schimbarea convingerilor în contul unor oferte de natură materială sau spirituală aşa cum sunt, de regulă, acţiunile prozelite propriu-zise. Ea a urmărit, la început, aservirea credinţei creştine bolşevismului, iar apoi, eliminarea ei totală. În privinţa convingerilor creştine, nu a urmărit doar schimbarea lor, ci a organizat şi condus o adevărată campanie de spălare a creierelor de tot ce se poate chema conştiinţă creştină, iar în loc, a luptat să pună, doctrina bolşevică de partid şi de stat. Din fericire pentru noi şi cu voia bunului Dumnezeu, această acţiune, a reuşit doar parţial. Aşa se face că, după înlăturarea bolşevismului, au mai rămas suficienţi creştini adevăraţi care să readucă creştinismul, la locul lui, binemeritat.

Duplicităţi contemporane

Întâlnirea din 1964 dintre Patriarhul Constantinopolului Atenagoras I şi Papa Paul al VI-lea la Ierusalim a avut drept consecinţă o nouă ridicare, reciprocă, a bulelor de excomunicare care au dus la Marea schismă din 1054. Acesta a fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Roma şi Constantinopol. A condus la Declaraţia Comună Catolică – Ortodoxă din 1965, care a fost citită în public la 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II de la Roma şi într-o ceremonie specială la Istambul. Pe cale de consecinţe, declaraţia nu a pus capăt disputelor provocate de schismă, deoarece opoziţia ortodoxiei a lucrat şi de data aceasta. Declaraţia totuşi, a reafirmat şi de data aceasta, dorinţa de reconciliere dintre cel două biserici surori.

Patriarhul Atenagoras I şi

Papa Paul al VI-lea

Nici după ieşirea ţării noastre de sub aripa bolşevismului, duplicitatea ortodoxiei nu a încetat. După repunerea cultului greco-catolic în drepturile sale legitime, a apărut teama ortodoxiei că ar putea pierde bunurile dăruite de comunişti şi pe credincioşii care au aderat, de voie de nevoie, la ortodoxie, începând cu anul 1948. După modul în care au tratat ierarhii ortodocşi pe greco-catolici, în perioadele post decembriste, se desprind două grupări: una moderată şi conciliantă reprezentată de mitropolitul de la Timişoara şi alta dură şi intransigentă reprezentată, câţiva ani de mitropolitul de la Sibiu şi apoi de cel de la Cluj. Punctul central al acestor opinii a fost marcat de numeroasele încercări, din partea greco-catolicilor, de a obţine dreptul de proprietate asupra locaşurilor de cult, drept care a fost răpit odată cu desfigurarea acestui cult la 1948. Gruparea moderată a acceptat retrocedare mai multor biserici pe motivul că „sunt ale lor” în timp ce gruparea dură, la început nu a acceptat nici restituirea bisericilor pentru care dreptul de proprietate a fost hotărât de instanţele de judecată. Ceva mai târziu au mai acceptat câteva retrocedări de mai mică importanţă. Această grupare, a preferat să vadă cum anumite biserici se ruinează decât să fie de acord cu restituirea lor, adevăraţilor proprietari.

În cursul anului 2008, au avut loc câteva evenimente greu de descris, dar şi mai greu, de înţeles.

PS Sofronie Drincec, episcopul ortodox al Oradiei, a sfinţit agheasma mare de Boboteaza împreună cu episcopul greco-catolic Virgil Bercea, iar IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului s-a împărtăşit la greco-catolici cu ocazia participării la slujba de sfinţire a bisericii aparţinând acestui cult din Timişoara, cu hramul „Sfânta Maria - Regina Păcii şi a Unităţii”, în data de 25 mai 2008. Aceste evenimente au fost intens mediatizate de presă şi de uni ierarhi ortodocşi. Cu ocazia unui interviu acordat unui post de televiziune, la întrebarea referitoare la motivaţia gestului domniei sale de a se împărtăşi la greco-catolici, IPS Nicolaie a spus: „consider am făcut un gest de frăţietate”. Şi nici nu poate fi considerat altfel decât un adevărat gest de frăţietate şi un exemplu clar că unitatea credincioşilor, în diversitate, este posibilă.

Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe, întrunit la Mănăstirea Neamţ a luat act de cele două evenimente, dar ne având competenţa decizională a hotărât să fie înscrise pe ordinea de zi a proximei şedinţe a Sfântului Sinod, spre dezbatere şi decizie. În şedinţa sinodală din 8-9 iulie, au fost dezbătute şi analizate şi aceste gesturi ale celor doi ierarhi ortodocşi. După dezbaterea din prima zi, tot la un post de televiziune, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, a spus că dezbaterea este în curs de desfăşurare. Din studioul de emisie, un participant, a adresat purtătorului de cuvânt întrebarea, dacă cu alte ocazii s-au purtat discuţii referitoare la posibilitatea oficierii slujbelor împreună cu greco-catolicii. Purtătorul de cuvânt a răspuns: „ da, dar nu s-a ajuns încă acolo”. Acolo unde, mă întreb şi eu nedumerit în faţa televizorului?

A doua zi a apărut, pe acelaşi post de televiziune, purtătorul de cuvânt însoţit de către IPS Vicenţiu Ploieşteanul, episcop-vicar patriarhal, care a precizat că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât, în şedinţa de miercuri, sa nu sancţioneze pe IPS Nicolae şi pe PS Sofronie deoarece „păcatul mărturisit este iertat”. Foarte clar, dar din nou nedumerit, tot eu mă întreb: care păcat?

Am pus aceste întrebări, nu pentru a judeca pe anumiţi ierarhi ortodocşi şi cu atât mai puţin Hotărârea Sfântului Sinod, deoarece spun şi simt că sunt mult prea mic pentru aşa ceva. Însă, cu toate acestea, în micimea mea, consider că am şi eu dreptul să-mi exprim nedumerirea sau poate, lipsa de percepţie în legătură cu aceste evenimente. Nedumerirea mea provine din compararea ultimelor două afirmaţii cu testamentul lăsat de Isus, la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. [...] Beţi dintru acesta toţi”. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Mt. 26, 26-27).

Isus nu a spus beţi dintru aceste fiecare în felul său, ori fiecare după cum crede de cuviinţă, ci a spus foarte clar: „beţi dintru acesta toţi”. Aceasta înseamnă că Isus şi-a dăruit Trupul şi Sângele Său pentru ca toţi creştinii să fie „una”. Noi „nu am ajuns încă acolo”! Unde nu am ajuns încă? Ca să respectăm ce ne-a lăsat Isus ca cel mai sfânt şi mai înălţător testament ? Când vom ajunge acolo dacă acuma ne opunem categoric?

Dar să vedem care a fost calificativul dat de IPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Covasnei şi Maramureşului, gestului de adevărată frăţietate făcut de IPS Nicolae. În ziarul „Adevărul” nr. 5574 din 16 iun.2008 la p.7, este prezentat interviului acordat acestui ziar de către IPS Bartolomeu. Poziţia domniei sale faţă de refacerea unităţii bisericii şi faţă de cuminecarea cu greco-catolicii a IPS Nicolae este prezentată astfel: „Refacerea unităţii bisericeşti a primului mileniu e un deziderat legitim al tuturor confesiunilor creştine clasice. O dorim, o visăm, ne rugăm dar ea va fi cândva opera Sfântului Duh. Până atunci e remarcabil să-şi păstreze fiecare Credinţa lui în deplin respect faţă de a celuilalt. În orice caz unirea cu catolicii nu poate fi anticipată emblematic prin exhibiţionismul unui mitropolit ortodox, care, la adânci bătrâneţe a ajuns să creadă că Euharistia, este egală, primăvara, cu borşul de urzici”. La o emisiune a unui post de radio difuzată în ziua de 11.apr.2009 în jurul orei 18, IPS Bartolomeu a apreciat gestul IPS Nicolae ca fiind o încălcare a canoanelor: „Biblia mai poate fi interpretată dar canoanele nu pentru că sunt foarte clare, şi nu permit cuminecarea cu ereticii”.

Însă, împărtăşirea din acelaşi potir cu greco-catolicii a fost considerat de, IPS Nicolae, ca un „gest spontan”[...] „de frăţietate faţă de toată obştea celor credincioşi”[...] „pentru că oricum euharistia este peste tot aceiaşi”[...] şi „pentru că sunt cu adevărat creştini şi ei şi nu ne desparte în fond nimic, decât pe plan, să zicem, jurisdicţional, acceptarea primatului papal, pe care, sigur, noi o privim sub un alt unghi”.(14)

Pentru IPS Nicolae nu a fost o ocazie de a denigra cultul greco-catolic sau de a desconsidera Sfânta Euharistie consacrată de preoţii şi ierarhi săi. Îmi este deosebit de greu să fac comentariile necesare asupra calificativului dat de IPS Bartolomeu întru-cât spun şi de data aceasta că sunt mult prea mic pentru aşa ceva. Cu toate acestea câteva întrebări se impun de la sine. În legătură cu refacerea unităţii bisericeşti dacă o dorim, dacă o visăm şi dacă ne şi rugăm pentru ea, de ce nu luptăm să o şi realizăm deoarece suntem biserica luptătoare? Nu înţeleg cum această refacere ar fi doar „opera Sfântului Duh” atâta timp cât dezmembrarea bisericilor a fost numai oprea noastră a muritorilor. Sau noi, în loc să respectăm poruncile Mântuitorului de a fi uniţi, ne permitem să dăm ordine Sfântului Duh ca El să refacă unitatea iar noi să fim doar simpli spectatori la această operă? Avem, noi muritorii, oare, un asemenea drept? Când un frate vine şi face gesturi de fraternitate şi unitate, cum crede şi cu cine crede el de cuviinţă, este creştineşte ca altcineva să-l supună la o dublă judecată şi să-i aducă calificative de cea mai josnică speţă? Oare nu fiecare din noi, în mod particular, vom da seama de faptele şi gesturile noastre în faţa Dreptului judecător?

Practic, calificativul atribuit de către IPS Bartolomeu, gestului făcut de IPS Nicolae este o sentinţă dată peste Hotărârea Sfântului Sinod, sinod, din care fac parte şi domniile lor.

A spune că Sfânta Euharistie consacrată de preoţii greco-catolici „este egală, primăvara, cu borşul de urzici” este atitudinea unui înalt ierarh care, în mod practic, nici nu poate fi calificată într-un fel sau altul. Este înjosit Trupul şi Sângele lui Cristos precum şi Sfânta Taină a Preoţiei a cărei purtători sunt preoţii şi ierarhii greco-catolici. Potrivit „calificativului” dat de IPS Bartolomeu, pâinea şi vinul, singurele specimene materiale care pot fi folosite la consacrarea Sfintei Euharistii, prin gesturile, rugăciunile şi invocările făcute de preoţii şi ierarhii greco-catolici, nu numai că nu s-ar preface în Trupul şi Sângele lui Cristos, sau în cel mai rău caz, să rămână doar pâine şi vin, dar ar suferi, potrivit acestui calificativ, o adevărată degradare materială şi ar deveni „borş de urzici” care, în nici un caz, nu se poate folosi la o astfel de consacrare şi nici nu poate rezulta dintr-o asemenea consacrare.

Datoria unui creştin nu este de a judeca personalităţile istoriei şi nici pe cele din zilele noastre, ci de aşi spune părerea în legătură cu faptele acestor personalităţi, pentru a se putea repara ce au greşit. Şi greşeli avem cu toţii. Important este să le recunoaştem şi să luptăm pentru a evita repetarea lor. Analiza unor astfel de fapte presupune parcurgerea câtorva etape: prima etapă se referă la analizarea contextului istoric în care s-au desfăşurat acele fapte; a doua etapă include, in mod necesar, ierarhizarea şi clasificarea lor după anumite criterii; a treia etapă, presupune selectare faptelor sub raport cauzal şi determinant pentru a scoate în relief esenţa lor; iar a patra etapă, cere transpunerea faptelor esenţiale şi determinante în termeni şi parametrii actuali pentru a putea trage învăţămintele necesare.

Am scris toate acestea, nu pentru a preamării pe unii sau pentru a desconsidera pe alţii, deoarece în Cristos suntem fraţi adevăraţi şi în această calitate, trebuie să depunem efortul necesar pentru a pune adevărul la locul lui.

În cei peste o mie de ani de ortodoxie românească o bună parte a acesteia s-a pus mereu în slujba marilor cotropitori de neam şi ţară. Unora dintre reprezentanţii săi de azi nu le mai convine această realitate pentru că vine în contradicţie cu conceptul de „credinţă strămoşească” sau cu cel numit „dreapta credinţă”. Din această cauză, respectivii reprezentanţi încercă să filtreze evenimentele din trecut şi să atribuie ortodoxiei toate actele şi faptele care au avut un rol pozitiv în istorie iar cele cu rol negativ să fie atribuite catolicismului sau greco-catolicismului. Şi toate acestea cu scopul de a menţine influenţa asupra creştinilor deveniţi ortodocşi şi pentru a deţine proprietatea asupra bunurilor dăruite de bolşevici. Chiar de la începuturile sale, ortodoxia noastră, a fost la cheremul cuceritorilor bulgari, care au şi implementat-o pe meleagurile noastre. Apoi, o bună parte a acestei ortodoxii, a slujit interesele turcilor, ale ruşilor şi ale cotropitorilor austro – ungari, iar cu câteva decenii în urmă, a fost sluga umilă a ateismului bolşevic şi a principalului său instrument de opresiune, securitatea comunistă. Am arătat, cu alte ocazii, cum unii autori ortodocşi, ai unor cărţi, recurg la trucarea unor texte pentru a scoate în evidenţă acele acte, fapte sau întâmplări care să justifice nelegiuirile predecesorilor sau pentru a realiza o adevărată perdea de ceaţă asupra trecutului lor pentru a semăna confuzia despre trecut şi pentru a putea culege, confortabil, roadele prezentului.

Este foarte interesant cum sunt prezentate biografiile unor personalităţi cu rol marcant în istoria neamului nostru. Sunt prezentate numai acele laturi ale vieţii respectivelor personalităţi care ar putea lăsa impresia că, acele personalităţi, ar fi fost de credinţă ortodoxă. De exemplu, Andrei Mureşanu este prezentat doar ca poet şi creştin care a studiat teologia şi filosofia la Blaj. Însă, trebuie să afirmăm că pregătirea lui a fost de preot greco-catolic dar a profesat numai activităţi specifice domeniului didactic. Datorită faptului că a fost greco-catolic, la trecerea lui spre cele veşnice, ortodocşi din Scheii Braşovului au refuzat să-l înmormânteze în cimitirul bisericii Sf. Treime. Numai intervenţia mitropolitului Andrei Şaguna a pus capăt acelei împotriviri şi înmormântarea a putut avea loc în cimitirul respectiv.

Pe această linie se înscriu şi acţiunile actuale, ale multor preoţi şi ierarhi ortodocşi, pentru explicarea şi motivarea zelului revanşard al ortodoxiei de desfigurare a bisericii greco-catolice din anul 1948. Însă Isus, blândul păstor, ajută la aflarea şi afirmarea adevărului.

Cine uită greşelile trecutului riscă să le repete. „Pentru că cine va păzii toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile”( Iac.2,10).

Bistriţa,16.04.2009 Măgeruşan Ioan

Bibliografie:

(1) Prunduş S. Aug., Plăianu Cl. „CATOLICISM ŞI ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ” Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, p. 27;

(2) Boteanu T. „O TURMĂ ŞI UN PĂSTOR” Ed. Unitas Cluj-Napoca,1997) p.41;

(3) Idem p. 81; (4) Idem p. 83-84; (5) Idem p. 82; (6) Idem p. 91; (7) Idem p. 91-92;

(8) Op. cit. la pct. (1) p. 216;

(9) Prunduş S. Aug., Plăianu Cl. „CARDINALUL IULUI HOSSU”, Ed. Unitas Cluj-N, 1995, p. 63;

(10) Idem p. 298-301; (11) Idem p. 200;

(12) Runcan N. „CONCORDATUL VATICANULUI CU ROMÂNIA” Ed. Ex Ponto-Constanţa,

2000, p.135; (13) Idem p.137

(14) BLOG – Danion V. „Mitropolitul Corneanu nu regretă gestul apostat”.

Comentarii

11/06/10 11:22
Vizitator

Dar de cruciade nu amintiti deloc.
Cruciada a IV-a ce va spune? atunici s-a desavarsit M.Schisma.
Atunci s-a declansat caderea C-polului.
Spuneti adevarul cum trebuie, astfel sunteti ridicol.
Doamne ajuta!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]