Aşteptându-l

Mi-era dor de el.
Aşteptam să revină (dincotro?, nu ştiu; plecase pe neaşteptate, fără să ne spună unde şi chiar aveam de gând să-l cert – vorba vine – cam aşa: Altă dată, când pleci, să... etc.).
Aşteptam să ne revedem (Ultima dată ne-am întâlnit în parcarea din faţa librăriei „N. Steinhardt” şi a avut loc ultima şedinţă de redacţie, în maşina lui – ploua – lăsându-ne textele necesare pentru numărul următor al Minervei şi detalii în treburile administrativ-financiare ale revistei; înţelegeam că pleacă, undeva, dar nu l-am întrebat de ce şi unde; era obosit, iritat şi presupuneam că vrea să iasă din găoacea acră în care trăia de câţiva ani).
Aşteptam să ne revedem, ca să-i arăt numărul 35 al Minervei, singurul (ultimul) la care nu participase cu nici măcar vreo sugestie privind cuprinsul, macheta, şi eram curios ce părere are despre revista scoasă în absenţa lui.
Aşteptam să revină, fiindcă-mi promisese să facem câteva ieşiri pe dealuri şi prin păduri, după ciuperci.
Aşteptam să ne revedem, ca să-l ascult povestindu-mi despre lumea pe unde a fost sau despre lumea mai de demult (o făcea cu umor, cu detaşarea omului trecut prin multe, cu acel firesc, cu acea luciditate, cu acea înţelepciune, cu acel har al omului bogat în misterele lumii şi vieţii).
Aşteptam să-l revăd şi să-l încredinţez că mi-e drag să-l aud cum îmi vorbeşte la telefon, sau cum îmi deschide uşa când îl caut acasă.
Îl aşteptam să-i spun: Salut, bârgăuanule!, iar el să-mi răspundă: No, bună ziua, flăcăule...
Şi, deodată, telefonul lui Aurel Podaru: Valentin Raus vine, dar numai ce a mai rămas din el!
Doamne, încă un dor fără leac!