Augustin

De ceva timp, cotidianul „Răsunetul” se bucură de prezenţa în paginile sale a unui condeier de excepţie: Augustin. Nu ştiu cine este, de unde vine, ce hram poartă. Văd însă modul în care scrie. Este ceva benefic, nou, pentru cititorii bistriţeni, care le ţine conştiinţa trează.

Poate, mă gândesc, să fie un discipol al lui Augustin (Sfântul), fondatorul filozofiei religioase, a doctrinei predestinării, iertării şi liberului arbitru, primul filozof care a încercat să concilieze creştinismul cu dualismul vechii religii a lui Zoroastru (sec. IV) voindu-se o singură religie. Nu întâmplător, deci, semnează Augustin, iar ardeleanul nostru este un liber-arbitru, un filozof al realităţii începutului de secol XXI. Am înţeles că este departe de ţară, dar ceea ce scrie îl fixează mereu acasă. Sunt multe de învăţat de la acest intelectual complex, iar societatea de azi are nevoie de asemenea oameni ca de pâinea caldă.

Elitele noastre, atâtea câte sunt, se regăsesc la Palatul Cotroceni, pe post de învăţăcei al micului dictator ignorant. Restul de intelectuali „rasaţi” din afara zidurilor Cotrocenilor, cei mai mulţi, sunt loviţi de ataraxie. Cineva trebuie să-i înlocuiască.

Pentru că scrie aşa cum scrie, în stilul său aparte, doresc să-i amintesc sfatul lui A. France: „Păzeşte-te să scrii prea bine. Este maniera cea mai rea din câte există. Limbile sunt creaţii spontane; creaţia popoarelor. Nu trebuie să le folosim cu prea mult rafinament” Să-i mai amintesc şi de „logica” modernă a lui Wittgenstein? „Despre ce nu se poate vorbi, trebuie trecut sub tăcere”. Mai rău decât aşa nu se poate.

La mulţi ani, Augustine, şi scrie tot aşa! A. France n-a glumit, pentru că gazetăria nu se face cu „rafinament”, neavând un scop în sine, precum politica, iar Wittgenstein este… austriac.