Bacalaureatul relevă inconsistenţa reformelor din învăţământ

Bacalaureatul a devenit, încă o dată şi mai profund, barometrul dezastrului din învăţământ. Soluţia tehnică a camerelor de luat vederi din sălile de examen a relevat, în continuare, adevărul formării tinerilor. Fără aplicarea acestei soluţii, lucrurile ar fi evoluat pe mai departe pe traseul vechii stări, dar nici asta pentru mult timp. Câţiva ani ne-am mai fi mulţumit cu nişte rezultate cu puţin peste limita mediocrităţii, nu sub aceasta, dar lucrurile n-ar fi putut continua aşa la infinit. Sub vălul aparenţelor – confortabile – roade incapacitatea sistemului de a se reforma, de a găsi căile reuşitei. Fiecare actant din sistem poate să dea vina pe oricare alt actant, dar nereuşita este a tuturor. Reformiştii din sistem ar trebui să-şi recunoască eşecul şi să-l devoaleze ca atare. Nu mai putem da vina pe mentalitatea învechită a omului de la catedră. Corpul didactic e înnoit, format în mare parte în ... focul reformelor din sistem... În faţa realităţii, opţiunile puse în discuţie apar însă irelevante. Chiar dacă, printr-un miracol, bacalaureatul ar fi reformat şi optimizat, învăţământul tot nu ar putea fi salvat printr-o asemenea mişcare.
Două tipuri de elevi
În mijlocul evenimentelor de la actualul bac, presa ne-a adus în faţă două tipuri/feluri de elevi – elevii culţi şi elevii ... mai puţin pregătiţi. Comportamentul primilor era tonic, al celorlalţi era ... cel puţin derutant. Am văzut (şi întâlnit) elevi care ţineau să ia o medie mare, chiar dacă aceasta nu avea nicio relevanţă pentru intrarea la facultatea dorită. Erau mândri de această medie, care demonstra că erau buni la învăţătură, serioşi, iubitori de cultură, încrezători în aceasta. Alţi elevi erau bucuroşi că au luat nota de trecere – şi nu e lucru puţin nici aceasta, având în vedere circumstanţele – sau erau pur şi simplu indiferenţi că s-au plasat sub linia de trecere. Primul tip de elevi a urmat un proces firesc de formare, oferit de activitatea şcolară sau, poate, extraşcolară, cu încredere în învăţătură, având în faţă, desigur, modele convingătoare pentru ei. Al doilea tip de elevi n-a avut atracţie pentru învăţătură, n-a fost interesat de cultură, n-a contat pe formarea din şcoală. A fost condus de modele care înseamnă altceva – indiferent ce – decât cultură şi învăţătură. Problema este că numărul elevilor care nu cred în învăţătură este foarte mare. Aceasta situaţie are un impact negativ asupra evoluţiei societăţii noastre. Cum se poate ajunge la o asemenea imagine divergentă şi frustrantă?
De ce nu reuşim să le oferim elevilor o formare care să îi atragă?
Având în vedere observaţiile de mai sus, ne putem întreba dacă elevilor silitori şcoala le oferă totuşi învăţătura de care au nevoie. Ne punem o asemenea întrebare în situaţia în care societatea noastră este neperformantă, iar aceasta şi din cauza formării tinerilor, care pleacă sau nu din ţară. Mergem însă mai departe şi ne mai întrebăm de ce şcoala noastră nu poate să ofere învăţătura necesară tinerilor neperformanţi la ... învăţătură. De ce nu reuşim să le oferim o formare care să îi atragă? Care să fie eficientă pentru ei şi pentru societate. Da, şi pentru societate!... Prin performanţă la învăţătură nu mă gândesc doar la priceperea la română sau matematică, ci şi la capacitatea de a asimila informaţie sau la posibilitatea de a se forma şi prin discipline mai puţin ... obişnuite. Interdisciplinaritatea n-a prea cucerit şcoala, deşi se vorbeşte atât de mult de ea. Învăţământul nostru nu e prea interesat de teoria inteligenţelor multiple, care ar putea schimba foarte mult faţa învăţării sau a formării... Încremenirea într-o mentalitate învechită se manifestă foarte mult şi la cei care au pretenţia că reformează învăţământul românesc. Demersul lor e fals şi neperformant.
Cu simţul lor etic, profesorii îşi reevaluează raportul dintre muncă şi retribuţie
Şcoala reflectă realitatea în care o situează, ca viziunea, societatea, tot atât de bine ca şi politicienii, care au o mare influenţă decizională. Dacă e să ne referim la profesori, putem spune că aceştia lucrează exact cum sunt plătiţi. Cum poţi să-i plăteşti prost pentru o muncă atât de importantă? Cum poţi să-i plăteşti prost când atâţia bani din ţară se duc pe apa sâmbetei, în buzunarul corupţiei? În salarii şi pensii neruşinate? Cu simţul lor etic, profesorii îşi reevaluează raportul dintre muncă şi retribuţie şi observă că lucrurile nu arată cum trebuie. Nu se mai poate conta la infinit pe apostolatul lor. Deşi profesorii lucrează mai mult decât sunt plătiţi. Nu ne putem lua după excepţii, după cazurile de corupţie sau de lipsă de morală, semnalate adesea de presă. Observăm însă că mulţi profesori cu experienţă sunt tot mai puţin tentaţi de sumele provenite din retribuirea comisiilor de examene din simplul fapt că aceste sume sunt infime în raport cu responsabilitatea solicitată de o asemenea activitate, de stresul şi oboseala pricinuite de aceasta. Nu-i uşor pentru inspectori sau directori să formeze comisiile de examen, ca şi cele de supraveghere...
Tradiţia încrederii în învăţătură s-a sfărâmat
Părinţii, care ar trebui să fie mereu alături de şcoală, se răzbună pe societate şi pe politicieni prin excesiva cocoloşire a propriilor copii. Nu au încredere în provocările societăţii şi nici în promisiunile politicienilor, văd cu durere cum copiii lor sunt sortiţi unei lumi în derivă şi ca atare încearcă să le fericească viaţa acum, la o vârstă fragedă, cum pot, după propriile posibilităţi, iar această încercare de fericire se traduce şi prin dezarmarea copiilor în faţa învăţăturii. Părinţii încearcă să le ia de pe umeri – prin cele mai diverse moduri – şi povara învăţăturii. Învăţătura este percepută – poate concepută?!... – de către părinţi şi elevi ca o greutate inutilă, ineficientă, fără efecte aşteptate... Ruperea firului istoric, bulversările filosofice derutante au dus la spargerea tradiţiei încrederii în învăţătură. Iar politicile educaţionale sunt slabe în faţa acestui impact.
Nu avem o cultură a responsabilităţii şi datoriei
Tinerii nu au nicio motivaţie ca să înveţe. Aceste este aspectul general, reflectat clar de actualul examen de bacalaureat. Mai grav este însă faptul că tinerii nu-şi recunosc nicio datorie faţă de societate, chiar faţă de naţiune (dacă e să ne referim la lucruri mari şi ... uitate), nu consideră că au o responsabilitate pentru a se pregăti cât mai bine pentru viaţă, pentru carieră. Cauzele sunt multe şi diverse. Tinerii sunt finanţaţi, uneori în mod iresponsabil, de părinţi, după puterile acestora, răsfăţaţi şi în acest sens, sprijiniţi – în mod gratuit – de ajutoare de şomaj, fără să fie introduşi într-o cultură a responsabilităţii şi datoriei. Din păcate şi şcoala renunţă la o asemenea cultură. Se fac referiri la aceasta, dar într-un mod foarte puţin consistent. Literatura din şcoală – dar nu e singura vinovată – renunţă foarte uşor la textele de formare civică, a unei personalităţi care trebuie să se integreze într-o naţiune. Societatea e atomizată, individul divine tot mai singur, controlat tot mai mult de instanţe de la marginea societăţii, animat de filozofii derizorii.
Soluţii precare
Momentul bacului aduce iarăşi şi iarăşi găsirea unor soluţii. Dar aceste soluţii nu sunt găsite de ani şi ani, de zeci de ani. Aceasta înseamnă că analizele făcute pe corpul examenului sau al formării tinerilor sunt superficiale. Unde e munca instituţiilor sau a comisiilor de profil? Cine le pune în mişcare? Soluţiile propuse până acum sunt incomplete. Vedem cum, de ani buni, elevii urmează o formare diferenţiată – ore diferite pe disciplină – şi se regăsesc în faţa aceloraşi subiecte. Competiţia pentru rezultate la bac nu mai este cinstită. Dar lucrurile rămân cum sunt stabilite de oamenii regimurilor care se perindă prin ... faţa naţiunii.
Problema şcolilor profesionale
Se fac mereu referiri la reorganizarea şcolilor profesionale. Aceste şcoli ar trebui să absoarbă elevii care nu fac faţă la liceu, concomitent cu misiunea de a pregăti meseriaşi de nădejde pentru diferite sectoare de activitate. Problema e bună, realitatea rămâne în ceaţă. Realitatea nu e prea adânc pătrunsă de cei care vorbesc despre şcolile profesionale. E frumos să vorbeşti în public despre posibilitatea de a forma zugravi, tinichigii sau chelneri prin şcoli profesionale, dar problema e cum împlineşti un asemenea deziderat. Mai întâi e cam ... jignitor să spui că pe elevii care nu învaţă trebuie să-i trimiţi în şcoli profesionale. Şcolile profesionale au şi ele nevoie de tineri silitori, isteţi, dornici de a învăţa, de a învăţa ceva. Cum păstrezi şi mobilizezi asemenea tineri? Cum organizezi aceste şcoli? Ele nu sunt deloc un joc didactic.
Ca să faci o şcoală profesională ai nevoie de un clar nomenclator de meserii cerute. Cerute de cine şi unde, când orientarea şcolară e minată de atâtea probleme? Când societatea nu ştie ce să construiască mai întâi: fabrici sau vile? În cazul fericit al tendinţelor de construcţie... Pentru o şcoală profesională ai nevoie de ingineri şi de maiştri cu înclinaţii didactice.... Pentru o şcoală profesională ai nevoie de ateliere, maşini şi unelte, materiale de consum în activitatea practică.... Ai nevoie de un număr minim de elevi destinaţi unei anume meserii... Ce şcoală îşi poate permite să-şi facă, aşa peste noapte, ateliere, să cumpere maşini şi unelte, ca şi materiale destinate învăţării practice?... Materialele acestea de consum sunt pierderi ... planificate. Puţini bani mai poţi scoate din ele, în cazul că găseşti şi vreo formulă comercială. Îţi mai trebuie unităţi de producţie sau de servicii în care să desfăşori o practică ... reală. Cine se încurcă primind în spaţiu de activitate elevi, care mai mult încurcă activitatea? Poate restaurantele de pe litoral, în timpul verii, care folosesc, cu cheltuieli minime, elevii de la şcolile de comerţ... Şi, peste toate, ai nevoie de patroni din carne şi oase, care să contracteze ... angajări, care să ofere locuri reale de muncă la terminarea şcolarizării!
Şcoala este deocamdată cea mai sigură alternativă ocupaţională pentru tinerii în creştere
Oricât de liberi ne-am dori să fie în gândire şi manifestări, nu putem renunţa la obligativitatea învăţământului în etapa terminală. Nu putem spune – deocamdată – tânărului că, dacă nu-ţi place liceul, poţi să rămâi acasă. Stai acasă sau faci ce vrei. Ce să faci? Oricât de greu ne-ar veni să acceptăm, şcoala este deocamdată cea mai sigură alternativă ocupaţională pentru tinerii în creştere. Dacă nu-i aduni pe tineri într-o şcoală, atunci ce poţi face cu ei? Îi laşi acasă, pe străzi, la cheremul tuturor indivizilor de joasă speţă? Sporeşti numărul poliţiştilor, care să îi păzească? Ce activităţi ocupaţionale – sau chiar formative – le mai poţi oferi acestor tineri?
Ţinându-i pe toţi tinerii în şcoală, fără politici şi programe specifice, fără conştientizarea clară a unei asemenea situaţii, deschizi calea altor probleme. Clasele devin foarte eterogene. Păstrezi în clase elevi-problemă a căror evoluţie nu o poţi gestiona corect. Multe ore sunt ratate din cauza lor. Pierd mulţi elevi buni. Egalitatea de şanse este pusă la grea încercare. Profesorii devin adesea paznici de şcoală, specialişti în psihopedagogie, când psihopedagogii şi psihologii lipsesc din şcoli. Şcoala rămâne în continuare bulversată şi derutată.
Nu poţi rezolva soarta examenelor şi a învăţământului prin contestaţii
Numărul contestaţiilor la examenele din acest an a fost foarte mare. E o altă problemă. Procentul contestatarilor la examene n-ar trebui să atingă nici zece la sută, darmite să treacă mult peste acest procent. Am văzut oficiali îndemnându-i pe elevi să depună contestaţii, ceea ce poate să mire. Un număr mare de contestaţii înseamnă neîncredere în comisii de evaluare, în sistem, în şcoală. Plus un consum mai mare de bani, ca retribuire a muncii de recorectare. Neîncrederea generată de examene vizează încă o dată disfuncţiile profunde ale sistemului, care nu mai pot fi ameliorate prin contestaţii.
Politicile educaţionale rămân încremenite în clişeu
Privim cu inima strânsă cum şcoala rămâne dezarmată în faţa societăţii şi a propriilor elevi. Nu are ce oferi societăţii, care să o facă performantă pe aceasta. Dar, la rândul ei, societatea nu are faţă de şcoală decât aşteptări gratuite. Şcoala este lăsată singură în faţa provocărilor actuale. Societatea îi oferă mai mult contramodele, la orice nivel al ei. Nu mai revenim asupra exemplelor. Societatea nu-i oferă şcolii deschiderea aşteptată, nu oferă orizonturi de dezvoltare, nu are locuri de muncă, nu pune accentul pe formarea performantă, pe activitatea performantă. Nu asigură ţinte coerente. Promovează doar filosofie minimei reuşite. La vreme de criză, această filosofie coboară sub linia celei care îi anima pe culegătorii de căpşuni. În faţa elevilor, şcoala nu-şi mai poate motiva demersul. Dar care demers? Politicile educaţionale devin irelevante, banale, rămân încremenite în clişeu.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5