Băncuța doamnei învățătoare

Își aducea aminte totul, parcă s-ar fi petrecut ieri, nu în urmă cu patruzeci și unu de ani. Mult s-a rugat de soțul ei, să meargă la prietenul lui, tâmplarul George a Dociei (așa  pronunțau părvenii acest prenume), să-i facă o băncuță  pentru copiii care frecventau grădinița din casa lui George Rus, șoferul, pe o rabă de la mina de caolin. Acesta amâna mereu motivând că i-a construit un veceu, mai mic, mai jos, acolo la grădiniță deoarece Login Căluș, omul de serviciu de la școală refuzase, oarecum invidios că norocul a căzut pe vecinul lui George și lunar ,,rabistul” încasa chiria spațiului ocupat și era plătit și pentru curățenia lui.Insistențele ei au dat roade și când nu mai spera dorința i s-a împlinit.

 Era trecut bine de miezul nopții, când s-a pomenit cu partenerul ei de viață și cu George a Dociei, aducându-i băncuța promisă.,,Am și udat-o!”, a adăugat George, spărgând tăcerea care anticipa replica doamnei învățătoare, apoi se împletici în cizmele pe care le avea în picioare, de care nu prea se despărțea decât rareori, motivând că nu se știe când îl apucă dorul de ducă pe apa Rebrei, la pești.

Când băncuța a fost gata, avea doi metri și jumătate, în atelierul lui de tâmplărie din podul casei, cei doi prieteni s-au așezat pe ea, iar profesorul a scos din geanta lui pe care o purta în spate, o ,,sticloanță”, cum zicea prietenul lui de la Beclean, care avea o poveste cu un ,,șarpe albastru”, și amândoi s-au cinstit. ,,Ar mere și o bere”, a adăugat George.  ,,Am niște păstrăvi prăjiți, îi iau cu noi și ne oprim sub părul fermecat,” așa i se spunea părului din apropierea bufetului,,,ca să spălăm sarea de pe ei cu niște halbe de bere”, a propus George, bucuros că va sta laolaltă cu ,,domnii”, plăcerea lui, simțind că astfel plutește deasupra satului, peste cunoscuții lui, peste rudele sale. La dânsul apelau șefii comunei ca să facă rost de păstrăvi, în locuri tainice, știute doar de el, pentru ștăbărimea de la ,,județ”care ,,descăleca” din când în când în satul acela de sub munte.

Sub păr, i-a înșiruit pe cei prezenți pe băncuță, pe Vasile Finigari, pe Grigore Scurtu, mai târziu pe directorul școlii, pe amicul lui profesorul. Le-a dat păstrăvii fripți și berea a început să curgă. După miezul nopții au părăsit ,,umbra” părului. Când au ajuns la podul din centrul satului, profesorul și-a dat seama că au uitat băncuța sub păr. S-au întors, au înhățat băncuța și ca doi războinici victorioși în bătălie s-au îndreptat spre casa lui Petre Strugari, unde locuia profesorul, pentru a-i arăta doamnei învățătoare băncuța. Au urcat în târnațul casei. Deși și-au propus să nu facă zgomot, au scăpat băncuța pe scări. Doamna învățătoare s-a trezit speriată, a aprins becul din târnaț, i-a radiografiat cu privirea, apoi s-a retras în camera pe care gazda le-a închiriat-o. George a scos sticloanța pe care ,,a arestat-o” de la prima ei înfățișare, a tras o dușcă și i-a închinat profesorului. Acesta a plescăit un gât, apoi s-a scuzat  că este târziu, că mâine la ora opt trebuie să fie la școală. George i-a zis că el mai stă, vorba lui Login, să sugă și ,,miezuculăsta dulce” din oiagă.

Ăsta era începutul de poveste  al băncuței. ,,Botezul” ei s-a  petrecut la grădiniță, când copilașii s-au înșiruit pe ea ca niște rândunele alungate de răsufletul toamnei. Pe băncuța de lângă soba de teracotă se așezau copiii, mai ales iarna, în special cei care veneau la grădiniță mai de departe, îmbujorați de mușcătura aerului rece de munte. Nu o s-o uite  pe FironițaFinigari care stătea pe băncuță parcă ar fi fost bunica ei care torcea.

Acest șirag de amintiri îi învălui sadovenian întreaga ființă, azi treizeci august 2019, când își aduna materialele din clasa în care fusese învățătoare aproape treizeci de ani, iar băncuța, din fața clasei părea un zid care apărase o cetate, atâta vreme. Atâția copii, atâtea generații de elevi, s-au odihnit, s-au hârjonit, veseli sau supărați, pe vechea băncuță.

Acum, fiindcă a intrat în ograda pensionării, băncuța care a însoțit-o atâția ani în cariera ei didactică și-a pierdut instantaneu rolul. A devenit un fel de ,,Bator” de lemn (,,Fefeleaga” - Ion Agârbiceanu), inutil de care se va despărți. ,,Strapațul” ei didactic a ajuns la semnalul timpului oprit.

,,N-am s-o las aici. Băncuța face parte din viața mea, o s-o duc acasă, acolo, la țară.  O să  rânduiesc pe ea ghivece cu flori”. Din această ,,schimbare de direcție” a trezit-o ideea soțului de a lua acasă și băncuța. Și el îi confirma planul ei de a pune oalele cu flori pe bătrâna băncuță. ,,-Vei mai preda florilor”, adăugă acesta. ,,- Vei putea striga și catalogul florilor, consemnând la rubrica absențe, ofilirea sau uscarea unora. Te vei simți ca la școală, ca într-un basm în care foștii tăi elevi s-au metamorfozat în flori și zilnic te vei putea întâlni cu ei.  Nu se va schimba nimic”, își spunea în gând profesorul, nostalgic. Nu de multă vreme părăsise și el această școală din aceeași cauză.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]