Basarabia, lacrima noastră!

Muzeul „Cuibul visurilor” din Maieru a fost vizitat de un grup de 47 de elevi din Republica Moldova, însoţit de câţiva profesori. Elevi foarte cuminţi care au ascultat cu mare atenţie explicaţiile ce li s-au oferit de către amfitrioni în amfiteatrul acestui puternic lăcaş de cultură.
O elevă de vreo 15 ani, întrebată ce i-a plăcut mai mult în România, a răspuns prompt, „mâncarea”! Oamenii aceştia dintre Prut şi Nistru sunt foarte sentimentali, sunt romantici, parcă trăiam o veche romanţă a Ioanei Radu când au interpretat melodia „Basarabia, Basarabia”. Un strigăt de jale, o lacrimă care nu se mai termină.
Într-o scurtă cuvântare i-am rugat să se simtă români, fraţii noştri, sunt şi aici la noi în Ardeal acasă la ei, nu sunt în altă ţară, sunt în România noastră şi a lor, Basarabia lor este şi Basarabia noastră, iar graniţele acestea nefireşti de acum, pe linia Prutului, vor avea, mai devreme sau mai târziu, un sfârşit. Să fie mândrii de rădăcinile lor strămoşeşti, daco-romane, să fie mândrii că poporul român, din care fac şi ei parte, este singurul popor din estul Europei care s-a născut creştin, cum bine spunea Papa Ioan Paul al doilea, celelalte popoare din jurul nostru, bulgari, sârbi, ruşi, ucrainieni, polonezi, cehi, au fost creştinate printr-un decret al regelui, ţarului, împăratului lor, noi nu am avut un asmenea decret, noi am devenit creştini încă de pe vremea când Apostolul Andrei predica în Dobrogea.
Noi, poporul român, avem valorile noastre fundamentale, crediţa în Sfânta Treime, Naţiunea, Familia, Limba Română, obiceiurile, datinile, tradiţia noastră milenară. Aici în Cuibul visurilor micii noştri basarabeni au văzut satul românesc transfigurat îmbrăcat în veşnicia lui, războaiele de ţesut, furca de tors, prosoapele şi costumele populare, străchinile şi oalele din lut, plugul şi grapa de lemn, rudă de zestre, icoanele de pe pereţi şi toate celelalte elemente ale înveşnicirii noastre.
Eram cu toţii în sediul Fabricii de Cherestea a domnului Emil Iugan. Întâmplător pe scaunul din stânga mea s-a aşezat o fată de vreo 14-15 ani, frumuşică, cu părul negru, duioasă, prea duioasă, adică un pic tristă. De ce eşti tristă, am întrebat-o, mi-a zâmbit uşor dar nu mi-a răspuns. Peste câteva minute, amintindu-mi de ea, am privit-o iar, şi iar era tristă şi închisă în sine. Ţi-am spus, îi spusesem, să nu fi tristă, eşti tânără, eşti sănătoasă, frumuşică, uite ce soare frumos este afară, până la urmă de ce eşti tristă? „Aşa...Este foarte frumos aici.” Am înţeles. Peste câteva zile trebuia să plece acasă.
Una dintre profesoare mi-a spus, „Vrem să ne unim cu Ţara dar nu ne putem baza pe oamenii politici, nu avem astfel de oameni, nici la noi, nici în România, suficienţi de puternici, implicaţi şi hotărâţi. De aceea vom porni Unirea de jos în sus, adică de la elevi, studenţi, oameni de rând, pentru că suntem destui de mulţi şi cu suflet, de aceea avem speranţe, căutăm şi vom găsi soluţii, nu mai trebuie să ne amăgim pentru că aşa ne rătăcim din nou.”
Salutăm şi felicităm pe domnul Ioan Neagoş, preşedintele Consorţiului pentru Dezvoltare Durabilă, dânsul s-a implicat hotărât în acest proiect pe care-l coordonează şi face posibilă venirea basarabenilor în România, de asemenea, avem cuvinte de apreciere pentru doamnele Luiza Iliescu şi Antonina Marian, care promovează proiecte în sprijinul elevilor de dincolo de Prut.
Am stat de vorbă ceva mai mult cu doamna profesoară Zinaida Mandalac, preşedintele ASTRA oraş Floreşti. „Fiecare comunicare pentru mine este un izvor cu apă rece şi cristalină. Izvorul valorilor spirituale şi istorice româneşti.” Oamenii aceştia luptă hotărât pentru păstrarea şi promovarea identităţii româneşti, pentru cultura noastră tradiţională, pentru limba română cea dulce ca un fagure de miere, în condiţii destul de complicate.
Oaspeţii noştri basarabeni, fraţii noştri de dincolo de Prut, ne-au adus şi ei ce aveau mai bun, cântecele, datinile, obiceiurile, costumele lor populare româneşti, ne-au adus şi pe Olga Verbiţchi, cea de 15 ani, în a cărei voce duioasă şi gravă se metamorfozează lacrima Basarabiei. Ne-au adus tristeţea lor zâmbitoare, ne-au adus parfumul speranţei într-o lume mai bună pe glia românească strămoşească. Şi dacă „În Carpaţi ne-am petrecut durerea”, cum spunea domnul Emil Iugan, iată, acum a venit vremea redescoperirii identităţii şi sufletului românesc. De aceea lacrima Basarabiei este acum începutul transfigurării noastre ca neam. Basarabia nu mai este singură!