Bătrâni în derivă

          În viaţa cotidiană îţi apare, ca o viziune a absurdului, un tablou hidos: o crâşmă în care stau la o masă, acum unul, altă dată altul, câte un bătrân cu una sau două şi chiar trei ţigăncuşe la un pahar cu alcool. Îl poţi vedea cum scoate din buzunarul hainei ponosite un pumn de bancnote calde încă, primite din mâna poştaşului, bani care reprezintă pensia lunară, mizerabila-i pensie lunară, recompensa tristă după munca lui de o viaţă. Se apleacă la urechea ei şoptindu-i nu ştiu ce, sau poate fredonându-i acel refren de inimă albastră al bătrânilor amorezi „limba noastră-i o comoară” pe care aceasta nu-l aude, privind doar la banii acestuia, pe care mai apoi îl amăgeşte şi ea cu mizerul „moşule ce tânăr eşti!” sau cam aşa ceva.

          Acest tablou coborât parcă din frescele de pe pereţii iadului, îl poţi privi cel puţin o dată pe lună, atunci când aceşti nenorociţi îşi primesc pensia şi care îmi aminteşte de ceea ce spunea un mare senior al comediei italiene a sec. al. XVIII-lea: „Mare lucru şi dragostea, cine n-o încearcă, n-o crede. Eu am încercat-o, din păcate, şi de flăcăiandru am început să simt puterea acestei boli. Adevărul este că odată cu anii mi-am schimbat purtările, dar prin aceasta nu şi firea. De la cin’şpe până la opş’pe am făcut dragoste precum columbele, rotindu-se în jurul columbiţelor, gângurind încet-încetişor, mai dând din când în când câte o ciupitură nevinovată. De la opş’pe până la douăş’patru am făcut dragoste ca mârtanii, cu ghiarele şi cu muşcături. De la douăş’patru m-am însurat ş’am făcut precum caii de poştă: o cursă de-un ceas şi-o odihnă de-o zi. Acu’ mi-a venit rândul să fac precum câinii: un adulmecat şi după aia, p’aci ţi-e drumul”. Adică spre casă, moşule, la bătrânica ta pe care trebuie şi acum să o vezi tânără şi frumoasă, ca la început, pentru că începutul trebuie să încerci să-l vezi şi acum, nu sfârşitul, ea aşteptându-te ca întotdeauna cu o supă îmbietoare şi caldă, cu căldură în casă şi în suflet, iar dacă ai fost cuminte, te va aştepta şi cu o cană cu vin roşu, de târnaţ, fierbinte şi cu miros de scorţişoară, să depănaţi amintiri din cele mai plăcute, cele urâte să iasă pe horn odată cu fumul, timp în care veţi auzi, poate, o bătaie uşoară, timidă, în uşa pe care va intra viaţa, nepoţelul vostru drag care vine, iată, să vadă ce mai faceţi voi, bunicii lui şi, chiar dacă nu-ţi va cere, poate îţi va rupe câteva bancnote din mizerabila ta pensie, dându-le acestuia pentru a-şi cumpăra ceva plăcut ochilor. Aşadar, ce zici, moşule, ce alegi: bătrânica ta cea faină, care o viaţă te-a iubit şi te-a suportat sau acea ţigăncuşă mizerabilă cu suflet hâd şi rece care te-a „globalizat”?

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]