Binele şi răul

Nu se poate ajunge la hotarul binelui, pentru că înaintarea în bine înseamnă înaintarea în Dumnezeu. Binele nu are hotar pentru că Dumnezeu, care este una cu binele personal desăvârşit, nu are hotar.
Nu putem defini virtutea desăvârşită, doar finitul poate fi definit, acesta are desăvârşirea în interiorul graniţelor lui.
Doar patima mărgineşte virtutea. Omul are o mişcare fără sfârşit spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere nedespărţită de făptuirea binelui în propria fiinţă. Doar prin puterea care vine de la Dumnezeu, Se face Acesta cunoscut. Există o împăcare între trascendenţa lui Dumnezeu şi accesibilitatea Lui. În Hristos Dumnezeu ni s-a făcut accesibil, dar în El trăim concomitent şi infinitatea Lui.
Binele prin firea lui nu are hotar, el este infinit. Hotarul binelui este ceea ce i se împotriveşte, răul, sau voinţa de a nu merge mai departe în el, ceea ce însă nu duce la o tot mai mare deplinătate după care tinde binele, care admite în el un amestec al răului. Omul este destinat, prin firea lui, infinitului, persoana umană nu isprăveşte niciodată de a se desăvârşi, ea nu se împlineşte propriu zis niciodată, însă nu încetează de a dori o şi mai mare împlinire prin bine. Omul este făcut să tindă fără sfârşit spre bine, fără să poată ajunge vreodată la capătul lui, binele realizat în deplinătatea lui din veci este infinitatea în act, iar aceasta este una cu dumnezeirea. Dacă binele desăvârşit este Dumnezeu Cel infinit, omul, care tinde spre bine la nesfârşit, dovedşte prin aceasta că participă la Dumnezeu, că asupra lui se exercită forţa binelui, că este într-o legătură mereu sporită cu Dumnezeu. Iar cum forţa binelui nu se poate exercita fizic, ci spiritual, prin aceea că o persoană îşi face simţită bunătatea asupra alteia, faptul că omul tinde spre bine arată că Dumnezeu Cel personal îşi face simţită într-un fel tainic bunătatea în firea omenească.
În binele care-l fac este totdeauna şi ajutorul lui Dumnezeu. Numai tendinţa spre bine dă existenţei noastre un sens. Categoria binelui domină în mod absolut fiinţa creată conştientă, ceea ce dovedeşte că binele este legat prin fire de existenţă.
Dar nu doar bunătatea este iradiantă, ci şi răul, acesta exercită un fel de iradiere, producând în cel care-l primeşte, fie ispita de a se îndulci de plăcerile inferioare ale aceluia, fie pornirea de repulsie duşmănoasă a aceluia. Răul nu învăluie într-o comuniune pe cel de la care iradiază şi pe cel spre care iradiază. Dacă comuniunea este viaţă, opusul comuniunii este împietrirea.
Suprema cădere are loc atunci când însuşi Dumnezeu este socotit un obiect, o lege, o substanţă impersonală, sau lumea pur şi simplu. Doar răutatea pune o margine binelui. Unde nu este răutate, binele nu este oprit de nimic în tendinţa lui intrinsecă de a se răspândi, de a dura, de a spori. Aceasta înseamnă că binele este prin firea sa infinit în potenţă, în fiinţa noastră şi deci este infinit în act, în izvorul lui suprem sau dumnezeiesc. Doar răul este dezbinat. Binele este într-o desăvârşită unitate. Răul dezbină, binele uneşte. Toate relele între oameni, toate nemulţumirile unora faţă de alţii vin din patimile lor şi pe măsură ce patimile lor sporesc, viaţa între ei devine mai greu de suportat.
Binele este amestecat inevitabil cu răul, pentru că răul are nevoie de bine ca să existe. Nu exisă rău în care să nu fie şi fiinţa în care subzistă el. Şi plăcerea simţită în săvârşirea păcatului, sau în ispita lui, se datoreşte tocmai acestei atracţii exercitate asupra omului de fiinţa în care se găseşte. De înaintarea în bine nu se satură sufletul niciodată, doar de săvârşirea răului se satură. Binele este nesfârşit, pentru că el constă în comuniunea iubitoare dintre persoane şi în primul rând între persoana noastră şi Persoana dumnezeiască de nesfârşită bunătate. Există şi înălţimi ale răutăţii, cei care sunt pe aceste înălţimi nu văd departe, ei se văd numai pe ei, ei le văd pe toate mici şi pe ei mari, însă prin aceasta sunt în minciună, în întuneric.
Plăcerea trupească trece repede, pentru că în trup nu poate încăpea prea multă materie a plăcerii. Şi repede i se trezeşte pofta după repetarea ei, care este finită, mereu la fel, monotonă şi care satură repede. Cele materiale nu mulţumesc niciodată, ci sunt căutate şi mai mult, dar rămân mereu amestecate cu nemulţumirea, pentru că rămân în finit. Plăcerea de bine este mereu proaspătă, niciodată nu se oboseşte, nu se plictiseşte, dimpotrivă. Bucuria care o produce binele săvârşit întinereşte viaţa şi puterea spre mai mult bine. Timpul este măsurat, binele nu poate fi măsurat, el creşte în veşnicie.