Biserica şi şcoala Instituţii fundamentale ale statului în epoca modernă

Societatea rurală se constituie treptat prin evoluţia obştilor săteşti dintr-un anumit spaţiu geografic, şi în sânul obştilor săteşti, odată cu răspândirea creştinismului apare şi instituţia de bază a acestei religii – BISERICA – şi slujitorul său – PREOTUL. Bazându-se pe învăţăturile creştine, preotul îndeamnă pe cei care îl ascultau să… fie ca fraţii, pentru că viaţa aceasta este o frântură din Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, să muncească, pentru că aşa cum spune Apostolul Pavel… cine nu munceşte, nici să nu mănânce, să asculte de conducători… daţi Cezarului ce-i al Cezarului, să-şi respecte semenii, să-i ajute la nevoie. Repetate mereu, aceste îndemnuri au format treptat convingeri care au marcat viaţa omului de la sat în diferite perioade istorice. Biserica şi preotul sunt factori esenţiali în crearea şi menţinerea comunităţilor săteşti deoarece fără biserică şi preot, comunitatea se debusolează, uneori chiar se risipeşte, alipindu-se altor comunităţi unde aceşti factori există. Pe măsură ce comunităţile săteşti se consolidează, cresc numeric, îşi delimitează hotarul în raport cu cele învecinate, ele încep să fie pomenite în documente scrise, de cele mai multe ori fiind amintite şi bisericile cu hramul pe care îl poartă. În jurul bisericii şi a preotului se formează o parohie care se organizează treptat în forme specifice. Conştiinţa că aparţine unei comunităţi care are la bază percepte comune enunţate mereu de preot, îi dă ţăranului un sentiment de siguranţă, îl face să treacă mai uşor peste greutăţile de zi cu zi, îl face să creadă că… va fi aşa cum va vrea bunul Dumnezeu, îl face să privească viaţa mai optimist, să creadă că există o forţă care le rânduieşte pe toate, forţă pe care omul nu o poate controla. Fără învăţăturile creştine, viaţa omului de la sat nu are un sens clar, este mai săracă, lipsită parcă de un ţel, dacă aceste învăţături sunt însă însuşite în funcţie de capacitatea fiecăruia, atunci se creează un anumit echilibru între ceea ce este concret şi ceea ce ar putea să urmeze după ce viaţa pământească se sfârşeşte.
Aproape două milenii de existenţă a bisericii l-au creat acesteia un loc central în cadrul comunităţilor săteşti. Toţi locuitorii satului mergeau la biserică, prilej cu care se puteau întâlni, se puteau sfătui după terminarea slujbei în problemele mai importante care priveau comunitatea, se primeneau fizic şi sufleteşte, îşi aminteau de înaintaşii lor pe care preotul îi pomenea şi le aducea ofrande, unii sperau şi ei să ajungă în… lumea drepţilor. Viaţa şi activitatea comunităţilor de credincioşi era marcată şi de sunetele clopotelor care anunţau sărbătorile, doliul, un eveniment mai deosebit, un pericol, îi îndemnau să-şi facă semnul crucii, să spună tare sau în gând… Doamne-ajută.
Învăţăturile creştine se răspândeau la început prin viu grai, treptat, apare necesitatea, pentru ca ele să nu fie alterate şi amestecate cu alte practici, să se scrie, să se ordoneze, să poată fi repetate mereu în forma lor iniţială. Pentru acest lucru era însă nevoie de ştiinţă de carte. Aceasta s-a desprins treptat în mănăstiri şi biserici, capacitatea acestora de a cuprinde la însuşirea ştiinţei de carte un număr mare de oameni, era limitată. Apare firesc nevoia creării unei instituţii capabile să adune şi să formeze tinerilor deprinderi pe care multe secole nu le-au avut… scrisul, cititul, socotitul. Aceste instituţii se vor numi ŞCOLI şi ele vor fi organizate într-o chilie a mănăstirilor sau a bisericilor iar cei ce se vor ocupa de ele vor fi slujitori ai lăcaşelor de cult. De oameni ştiutori de carte începe să aibă din ce în ce mai mare nevoie şi statul, de aceea el intervine, mai ales în perioada modernă a istoriei în acţiunea de organizare a şcolilor. Statul se foloseşte însă de experienţa acumulată în predarea şi însuşirea cunoştinţelor elementare de către slujitorii bisericilor şi mănăstirilor chiar dacă concepţiile şi practicile acestora aveau un orizont limitat. A trebuit să treacă o perioadă de timp pentru ca unii conducători ai românilor (mai ales Simion Bărnuţiu) să-şi dea seama şi să afirme apoi răspicat că… „o şcoală e datoare a-l învăţa pe om şi cum să trăiască mai fericit decât până acum, că trebuie introduse ştiinţele cele folositoare, adică acele cu aplicabilitate în realităţile vieţii, ca să se poată poporul apăra de pauperism într-un mod mai sigur fiindcă nu se poate justifica importanţa mare a şcolilor numai cu propunerea moralului şi a religiei”… Se naşte treptat ideea că şcoala trebuie înzestrată cu dascăli pricepuţi şi bine pregătiţi, capabili să îndrepte paşii copiilor şi tinerilor spre cunoaştere, spre luminare prin ştiinţă de carte.
prof. Rus Augustin,
Şcoala Gimnazială Budeşti