Constantin Zărnescu

„Brâncuşiologia a devenit un pilon al universului meu artistic”

- Stimate Constantin Zărnescu, poetul Marin Sorescu, în octombrie 1979, în prefaţa reluată la cartea ta „Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, ediţia a III-a, apărută la Editura Cartimpex, în 1999, făcea următoarea subliniere: Constantin Zărnescu este cel mai tânăr brâncuşiolog. Căci el îndrăzneşte să se ocupe de creatorul Muzei adormite, după ce opera acestuia a fost legată în scoarţe ca şi definitive şi încătărămată ca biblia de cercetători habotnici, precum V.G. Paleolog şi Petre Pandrea, pentru a nu-i pomeni decât pe români, iar dintre români doar pe olteni. Iată un fapt de curaj. Curaj nemaipomenit. Cum te-ai apropiat de Brâncuşi?

- Elev al liceului „A.I. Cuza”, de lângă mănăstirea Hurezi, între anii 1963-1967, mă duceam deseori cu profesorii noştri în excursii, spre Târgu-Jiu, Severin, Orşova (aşa am vizitat insula Ada Kaleh), întorcându-ne pe Valea Dunării, Calafat, Slatina, Râmnic… Niciodată, ţin minte, nu ni s-au arătat şi prezentat toate sculpturile brâncuşiene, în ordinea lor, ci numai Poarta Sărutului… Acolo, profesorii se odihneau pe bănci, iar noi stăteam smirnă, alături de dânşii… când am descoperit, singur, Coloana infinită, am avut o revelaţie… De atunci o vizitez de mai multe ori pe an. Alerg de sute de metri spre ea, „urc” spre ea, ca şi cum aş urca la Ierusalim!... Am scos patru ediţii din aforismele, textele, gândirea şi concepţiile sculptorului (1980, 1993, 2004); am scris şi am publicat mai multe volume: „Brâncuşi şi civilizaţia imaginii. Anii revoluţiei 1967-1918” (2001), „Brâncuşi-cioplitorul în duh” (2001); „Brâncuşi şi Transilvania” (2002); predau predate aceleiaşi edituri „Dacia”, unde am predat şi volumul „Brâncuşi. Anii consolidării Revoluţiei Plastice. Anii gloriei: 1919-1959”… Brâncuşiologia, după cum vedeţi, a devenit un alt pilot al universului meu artistic. Am învăţat un lucru încă din studenţie, apropiindu-mă de Adrian Marino: să te ocupi constant de viaţa şi opera unui artist dinaintea ta. Iată: Călinescu de Eminescu, Marino de Al. Macedonski, Zaciu de Agarbiceanu ş.a. O temeinicie a ideilor!... Şi chiar şi aici ajunsesem mulţumită… striditaţii… Concepţia mea şi scriitura mea deveneau… vizuale!...

- În anul 2002 ţi-au apărut cărţile: „Principele Dracula, doctor Faust şi Machiaveli”, Editura Gedo, Cluj-Napoca), şi „Dracula în Carpaţi” – operă dramatică (în trei acte) la Editura „Grinta” Cluj-Napoca. De unde aşa mare dragoste şi interes pentru acest personaj legendar?

- În epoci triste, se resimte o neasemuită nostalgie anonimă, civică pentru idealul justiţiei mântuitoare. Am adunat încă don 1967 câteva naraţiuni şi legende despre Vlad Dracula – Ţepeş din „triunghiul de aur al romanităţii”, cum i se spune azi în SUA, cu discreţie, începutului naţionalismului românesc: zona Vâlcea-Curtea de Argeş; Muscel, Târgovişte, Bran-Braşov, Sibiu, Cozia…

Am structurat acele istorisiri cu „lunatici”, „zburători cu negre plete”, inclusiv credinţe interetnice: ungureşti, nemţeşti, secuieşti ş.a., într-o dramă numită „Dracula în Carpaţi”. Alt volum de aproape 700 de pagini, poartă unele „Naraţiunile universale despre Dracula Vodă, din 20 de limbi”, apărut la Cartimpex, în 2004… Vlad Dracula-Ţepeş a ajuns un mit de circulaţie şi valoare universală, şi prin prestigiul pe care i l-au creat două romane de la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Castelul din Carpaţi” (1892) de Jules Stoker (1897), amândouă capodopere ale literaturii fantastice.

„Naraţiunile universale despre Dracula” sunt o trudă de peste 12 ani (1990-2002). Acestea ar trebui să fie „textele” diriguitoare ale acelei instituţii numită… „Dracula Land”. Un guvern de „liber cugetător” a intrat, fără să îşi dea seama, într-o polemică surdă cu mâna oficială a ministrului Agaton, fiul unui onest traducător, de altfel, care a stârnit mânia Prea Fericitului nostru părinte, mutând Dracula Land-ul de la Sighişoara la Braşov, apoi Bran, apoi Snagov… Apoi cine mai ştie…

- Am constatat, cu multă bucurie, că te interesează epigrama. De ce îţi place? Cum s-a transformat epigrama în timp, de la clasici şi până în prezent? Se mai foloseşte, mai nou, şi madrigalul şi catrenul: ce epigramişti clasici îţi plac? Dar clujeni? Ce părere ai despre Festivalul Naţional „Eterna epigramă” de la Cluj?

- Am devenit admirator al epigramei, după ce am vizitat Basarabia în iulie 1994 şi am văzut funcţionalitatea ei ca gen literar şi chiar patriotic. Din pricină că avem două Românii!... Acolo, la Chişinău, am trăit destinul luptător al limbii noastre. L-am reluat pe Păstorel, pe Cincinat, antologiile lui Tarlapan şi Zarafu; şi „satiriconiştii” ardeleni (clujeni), societatea „epigramistica” cea mai vestită din ţară. Am scris prefeţe, studii; urmăresc Festivalul anual „Eterna epigramă”, ce se ţine de mult, întrunind mulţi autori de satiră, ironie şi umor din Bucureşti, Buzău, Câmpina, Iaşi, Târgu Jiu, Timiş, Braşov, Bârlad, Bistriţa, Slatina, Ploieşti, Piteşti, Sibiu ş.a.

Epigrama cea luptătoare şi contemporană, trăieşte din esenţa ei antică, ascuţită şi usturătoare, aspră, săgetătoare sau, cum spunea contele Herman von Kayserling, în „Analiza specială a Europei”, din 1928: „epigrama românească probează caracterul ei latin, plin de vitalitate al limbii şi spiritualităţii acestui popor, în epoci de cumpănă”.

Interviu de Ionel Andraşoni,

Cluj-Napoca

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5