“Budacu de Sus, vatră cu valori tradiţionale”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011

Cartea de faţă pare a fi expiraţia înmiresmată a unui loc binecuvântat, sfinţit prin oamenii săi; o înălţare a sevelor pământului şi o transfigurare a lor în lumină, în sete de cunoaştere şi autocunoaştere.

E vorba de Budacu de Sus, un sat de munte, din coasta Călimanilor, ultim bastion al civilizaţiei rurale specifice văii căreia i-a dat şi numele, înainte de a se topi şi absorbi cu totul în singurătatea solemnă şi în frumuseţea fără de timp a muntelui.

Rămâne o taină a civilizaţiei noastre, româneşti, aceea că ea s-a fixat mai cu temei tocmai în coaste de munte şi sub poale de păduri. Adică acolo unde viaţa n-a fost niciodată uşoară, iar ziua de mâine mai puţin sigură decât oriunde aiurea. Poate că funcţionează şi aici, ca în multe alte părţi ale lumii, paradoxul raportului invers proporţional dintre dărnicia locului, pe de o parte, şi forţa – dar şi frumuseţea

sufletului oamenilor – pe de alta. Vreau să zic că şi în lumea oamenilor, ca şi-n cea vegetală, florile cele mai parfumate şi mai viu colorate răsar în locurile cele mai greu accesibile, uneori chiar sub colţi de stâncă. O legendă veche, păcurărească, spune că Dumnezeu n-a mai avut ce să le dea în plus muntenilor (sosiţi – mergând agale, cu turmele lor –ultimii la împărţirea norocului şi darurilor divine), decât o inimă uşoară şi capacitatea de-a se bucura cu ce au. Dar ce anume le-ar fi putut da mai mult decât atât? – pare a sugera tâlcul ascuns şi hâtru al legendei.

Dacă nu e tocmai o monografie, cartea de faţă e expresia unei emulaţii a întoarcerii gândului intelectualilor locului spre rădăcini şi strămoşi – adică spre stratul cel mai adânc din ei înşişi –, emulaţie provocată de soţii Voichiţa şi Ionel Stejerean, învăţători, doi din cei mai de suflet oameni ai locului; care au reuşit să contamineze cu propriul lor entuziasm nu doar pe copiii cărora de ani mulţi le îndrumă paşii spre lume şi spre ei înşişi, ci şi pe alţi oameni de bine, care altfel poate ar fi stăruit doar în treburile lor serioase ce nu suferă niciodată amânare; precum primarul Vasile Moga, directorul de şcoală Nicolae Zăpârţan, profesorul de istorie (proaspăt pensionar, fost şi el, ani mulţi, director de şcoală) Ioan Corneliu Roşca sau maestrul coregraf Ioan Simionca de la Centrul Judeţean de Cultură. Nu putea lipsi din această elită a locului preotul paroh Corneliu Vasile Mureşan, părintele spiritual al satului; dar nici omul de rând, agentul

purtător de cultură tradiţională, reprezentat în această culegere de Ioan Moldovan, un adevărat rapsod al momentelor cardinale ale rotirii timpului la Budacu de Sus.

Cele 24 de capitole închipuie un fel de cadran al unui întreg ciclu de viaţă comunitară, aşa cum se desfăşura ea în tiparele tradiţiei, şi se mai desfăşoară încă, în lumina târzie a crepusculului acestei tradiţii. Asupra căreia soţii Stejerean şi-au propus să vegheze, căci “atâta vreme cât vom purta în suflet amintirea cenuşii calde din vatra strămoşească, lângă care s-au cristalizat tradiţiile noastre, avem nădejdea că un fir nevăzut ne leagă de locul natal şi ne ajută să ne întoarcem la ai noştri” – cum frumos spune Voichiţa Stejerean. Şi adaugă, îndreptăţit: “Vom fi mereu precum copiii din poveste, pe care o mamă vitregă a vrut să-i piardă în pădure, dar ei şi-au însemnat calea”.

Să-ţi însemni calea pentru a te putea întoarce oricând acasă înseamnă, totodată, să laşi semne şi pentru cei care, în primă instanţă, caută drumul spre lume. Căci orice cunoaştere începe cu lumea exterioară, pentru a se întoarce abia apoi spre cea interioară, reiterând imperativul primei şi ultimei înţelepciuni: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Moartea însăşi ar putea fi o prelungire a acestei eterne căutări, cum sugerează aceeaşi Voichiţa Stejerean în mottoul ales pentru al său Cuvânt înainte.

Aproape fiecare obicei e prezentat conform unei structuri antitetice trecut-prezent, tradiţional-modern, cu necenzurată tendinţă spre idealizarea a ceea ce a fost, cu o pâclă de nostalgie pentru ceea ce se pierde fără de întoarcere pe undele râului Timp. Ceea ce nu impietează asupra lucidităţii observaţiei, care se exercită atât în direcţie etnofolclorică,

cât şi istorică, moral-educativă şi chiar sociologică (vizând, de pildă, comunicarea interumană în “limbajul” clopotelor bisericii). Dar, ca un fir roşu, de-a lungul mai

fiecărei expuneri, indiferent de temă sau autor, se poate urmări elementul de continuitate esenţială de sub pojghiţa (de altfel, destul de subţire şi transparentă) de „modernitate”

pe care au adus-o anii din urmă. Un exemplu foarte semnificativ de fuziune a straturilor creştin şi precreştin ni-l oferă descrierea scosului icoanelor în ţarină de Rusalii, când

procesiunea religioasă e întâmpinată de femei cu cununi de spice, care vor înconjura masa cu obiecte de cult creştin cântând o melodie specifică adusului cununii la terminarea seceratului. Obiceiul popular, specific altui moment al verii, nu are nimic creştin (literatura de specialitate vorbeşte de faptul că purtătoarea cununii era, în trecut, adesea chiar înlăturată pentru o perioadă de la administrarea tainelor creştine ale împărtăşaniei şi cuminecării), ceea ce dă un plus de semnificaţie puterii de absorbţie a stratului creştin de mentalitate. (Putere incontestabilă, dar care, dând „cu tunul după vrăbii”, mai loveşte şi-n gol, cum se întâmplă în cazul etimologiei forţate a Sânzâienelor din numele Sfântului Ioan, când cea aproape unanim acceptată azi e cea din Sancta

Diana.) Remarc o deosebită subtilitate a observaţiei în prezentarea unor obiceiuri precum Jocul duminical, Vergelul, Şezătorile, Măsuratul oilor; mai puţin exploatat este elemental de specific local (lăsând loc celui liric şi larg românesc) în cazul Crăciunului. Şi e păcat (pentru foarte probabilele elemente de mitologie populară românească pe care le include în mod obişnuit) că nu avem o descriere la fel de amănunţită şi a obiceiului înmormântării.

Cel mai deschis înnoirilor pare, ca şi-n alte părţi, obiceiul nunţii, despre care aflăm mediat, prin talentul de versificator al lui Ion Moldovan, care relatează în versuri

desfăşurarea unei nunţi tradiţionale la Budac, absorbind şi el nu doar metrica, ci şi unele motive specifice oraţiilor, dar mai ales spiritul şugubăţ şi nonconformist al acestora, mereu deschis spre înlesnirile modernităţii. Astfel, o chemătoare, vorbind în numele miresii, anunţă o nuntire „Nu cum era-n timpuri vechi / Smulsă de păr şi urechi! / Amândoi de dragi se iau / Nimănui vină nu dau”; iar recunoaşterea socială a naşului (în momentul “cinstirii”), vine pe aceeaşi canava: „El cum lucră la IFET / Banii-n ladă-i stau pachet”.

Foarte interesant, mustind de o veche şi hâtră înţelepciune, mi se pare setul de credinţe prezentat de Voichiţa Stejerean sub titlul Alte obiceiuri şi credinţe din bătrâni, despre lună, plante, păsări, meteorologie sau relaţii dintre semeni, toate direcţionate pragmatic ca răspunsuri posibile imperativului „Ce-i bine să faci” în cutare sau cutare situaţie.

În general, seva umorului sănătos, ba chiar a hazului de necaz, curge gâlgâind prin acest trunchi de viguroasă tradiţie, respectată chiar şi atunci când e resimţită drept excesiv de constrângătoare, ca-n improvizaţiile pe tema postului mare: „Şi-i ieşi din primăvară / Galben ca turta de ceară”; sau: “Mâncă rău şi lucră greu / Că te-a strange Dumnezeu”.

Şi, în final, intrând cu un pas în spiritul budăcenilor (din care am avut prilejul să iau „o gură”, ca profesor al şcolii din localitate prin 1987), o să mă întreb: ce-i de făcut, în schimb, când se întinde obişnuinţa de-a mânca bine (inclusiv în post) şi de-a lucra rău (mai peste tot)?

Poate tot în izvorul adumbrit, de sub poale de munte, al umorului şi înţelepciunii tradiţionale vom găsi cândva răspunsul cel mai potrivit.

Prof. dr. Vasile V. Filip

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5