Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

C E N T E N A R U L M A R I I U N I R I: „Ţara de peste veac” a lui Nichifor Crainic

Unul dintre cei mai importanţi poeţi mistici ai literaturii noastre, Nichifot Crainic (1889-1972) este printre fondatorii gândirismului în literatură, mişcare de renaştere naţională, de multe ori controversată, care a grupat un număr important de scriitori. Volumul „Ţara de peste veac” a apărut în anul 1931 şi s-a reeditat în 1940, an de grea cumpănă pentru poporul nostru. Credem că inabilităţile politice ale scriitorului au fost plătite cu asupra de măsură în timpul vieţii sale. Rămân valorile literare pe care le-a produs şi care se înalţă într-un spaţiu al durabilităţii. Reproducem mai jos câteva poeme, aşa cum sunt publicate ele în a doua ediţie a volumului amintit. R. C.

 

 

 

 

 

 

Ţara de peste veac

                                 Gândiriştilor

 

Spre ţara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier,
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de straja.

Sus! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei!
Piscuri de-ntrebari - momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare!

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti —
Singur Lerui-Ler.

 

 

Iisus prin grâu

 

Prin grâul copt, pe unde-aleargă

şerpuitoarea mea cărare
Ce scapătă departe-n aur

de glorioasa înserare,


Mi s-a părut că treci, Iisuse,

precum treceai pe vremea ceea
Gustând în mers prietenia

pescarilor din Galileea.

Pe părul Tău, încununându-l,

juca o flacără bălaie
Şi soarele muia veştmântul  

drumeţilor în vâlvătaie.


Vorbeai... şi inimile toate 

se aninau de vorba Ta
Şi le purtai ca o podoabă

de ciucuri prinsă la manta.

Că vorba Ta era mai dulce  

ca rodiile din Edom
Şi-nomenea dumnezeirea

şi îndumnezeia pe om.


Treceai... şi sângera în Tine

prigoana crudelor sinedrii.
În zări vă aşteptau gigantici,

cu crengi ocrotitoare, cedrii.

Iar eu părea că merg în ceata

de ucenici şi ucenice
Să sfărâm şi eu, pentru cină,

cu palmele-amândouă spice.


Eram, socot, prea mult al lumii

şi prea puţin al vremii Tale
Că pământeana grijă, Doamne,

m-a-ntârziat, stingher, pe cale.

Pe-acelaşi galben grâu coboară

acelaşi glorios apus,
Dar n-aud vorbele pe care

evangheliştii nu le-au spus.


Trecură veacuri, şi cu ele

că treci din nou mi s-a părut
Şi-ţi caut urma luminoasă

în lutul moale s-o sărut.

 

 

 

 

 

Pasăre albă

                         Lui Tudor Vianu

 

 

Pasăre tainică, pasăre albă,
Fulger prin noapte-abia licărit
Dinspre apus spre răsărit,
Pasăre tainică, pasăre albă.

Greu e pământul de plânsete ud.
Ţipătul groazei tale l-aud,
Spintecă noaptea ca un cuţit
Dinspre apus spre răsărit

Pasăre tainică, pasăre albă,
Ce laşi pe ţărmul din asfinţit?
Cuib părăsit - trup putrezit..
Pasăre tainică, pasăre albă.

Moartea-i ca noaptea: hău întunecat
Între două lumi despicat;
Moartea-i ca noaptea: umbră şi vis.
Dincolo unduie cerul deschis.

Pasăre tainică, pasăre albă,
Dincolo rad fericite grădini
Insule-n haosul sfintei lumini,
Pasăre tainică, pasăre albă.

 

 

Elegie

         Lui Ion Pillat

 

Aceste vârfuri de molid

Ce picură-n văzduh răşină,

Aceste viţe ce se.nclină

Vâltoare verde peste zid

Eu mâine n-am să le mai văd,

Eu mâine n-am să le mai văd.

 

Aceste stele călătoare

Surpând din cer vremelnicii,

Aceste cupe străverzii

Bromate sângeriu pe buze

Eu mâine n-am să le mai ştiu,

Eu mâine n-am să le mai ştiu.

 

Aceste mâini prieteneşti

Intr-ale mele cald lăsate

Cu inima ce le străbate,

Aceste mâini prieteneşti

Eu mâine n-am să le mai strâng,

Eu mâime n-am să le mai strâng.

 

Şi-aceste cântece pe care

Le cânt cu jumătate glas,

(Aceste vetre unde las

Cenuşa flăcării fugare) –

Eu mâine n-am să le mai cânt,

Eu mâine n-am să le mai cânt.

 

Cântecul apei

 

La tine, Doamne, nu mă-nalţ

Cu muntele lucind în smalţ:

De piatră e, dares scufundă

Nisip mărunt sub apa scundă,

Precum a focului nălucă

Tot valul apei o îmbucă.

 

La tine, Doamne, nu m-avânt

Pe-al vântului desnodământ.

Balaur care-nghite spaţii,

Dar târâtor sub constelaţii,

Ce cade prăvălit din zbor

De abureala unui nor.

 

Cu stropul, Doamne, mă ridic,

Mai tare cu cât e mai mic:

E Sfarmă-Piatră, Stinge-Foc,

E Frânge-Vânt, e-n orice loc,

Subpământean, aerian,

Si e izvor şi e ocean.

 

Murmură-n râu şi-n mare geme,

E tinereţe peste vreme,

Din nori închipuie icoane

Si spânzură de bolţi amvoane

Ca voia ta pec er să steie

Prin fulgere şi curcubeie.

 

Îngerul slavei

                   Lui Ion Barbu

 

Cântecul nou, cântecul nou

Multiplicat dine cou în ecou

Suie-n zadar şi cade-napoi,

Lac prăbuşit în matcă prin ploi.

 

Alb porumbel strălucitor,

Bulgăr de marmură-n zbor,

Suie stingher, cade stingher –

Unde eşti, inimă, razim sub cer?

 

Cruntă e vremea, tineri poeţi,

Vinul venin, crinii scaieţi,

Sufletu-n piatră stratificat –

Îngerul slavei cade-mpuşcat.

 

Cântecul Dunării

 

Dunăre, Dunăre, drum legănat,

Drum fără pulbere şi fără leat,

Du-ne spre apele mediterane

Dorul izvoarelor după oceane.

 

Dunăre, Dunăre, drum către larg,

Valuri de valuri în goană se sparg,

Neamuri de neamuri cu valul şi vântul…

Noi – stăm cu doinele şi cu pământul!

 

Dunăre, Dunăre, drum fără glod,

Du-ne vapoarele grele de rod,

Inima neamului nostru e-n grâne:

Dăruie-o lumii flămânde de pâine.

 

Dunăre, Dunăre, drum de alean,

Du-ne izvoarele către ocean,

Scaldă-ne sufletu-n nemărginire,

Leagăn al dragostei de omenire.

 

 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]