Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

C O N F L U E N Ț E. ÎN ÎNTÂMPINAREA CENTENARULUI MARII UNIRI: Nichifor Crainic despre Mihai Viteazul și Alexe Mateevici

Începând din acest număr, inaugurăm o rubrică, fără o peridiocitate prestabilită, dedicată apropiatului centenar al Marii Uniri, din perspectivă culturală, cu evocarea unor personalități și opere care au consolidat în timp spiritul unității naționale a românilor. Începem cu două texte ale lui Nichifor Crainic (1889-1972), ctitor al gândirismului românesc, așa cum au fost publicate ele în volumul „Icoanele vremii” (Editor H. Steinberg, București, 1919). Primul se referă la perpetuarea legendarei jertfe pentru unire în istoria neamului nostru, de la Mihai Viteazul până  la soldații regelui Ferdinand, înfăptuitori ai idealului național.  Al doilea text este evocarea celui care a fost preotul și poetul basarabean Alexe  Mateevici (1888-1917), autor al celei mai cunoscute ode închinate limbii române, așa cum l-a cunoscut autorul. Transcrierea textelor aplică ortografia și punctuația de azi respectând principiul fonetic.

R. C.

Biruitorul

         În legendele și în simbolurile pe care și le făurește un neam, poți citi însușirile care-i sunt dragi, isprăvile de care îi place să se mândrească, și poți lămuri țelurile mari pentru care acel neam se socotește croit pe lume. Căci legendele și simbolurile naționale – luceferi ce răsar din ceașa trecutului – sunt izvoditoarele de inspirație ale generațiilor. Poporul nostru cel risipit în patru părți de zare și-a creat în Mihai Viteazul cea mai sintetică și mai expresivă întrupare a aspirațiilor lui. Sfârșitul trist al eroului decapitat a rămas pe orizontul istoriei noastre ca un sângeros apus de soare încremenit acolo prin cine știe ce blestem care nu-l lasă să dispară. Vedenia lui tragică lumina de la depărtarea celor trei veacuri, învăluită în tristețea lucrurilor prăbușite, dar extraordinară prin puterea de-a aprinde în urmași patima pornirilor eroice ale marelui voievod.  Mihai Viteazul trece prin gândurile noastre ca o vijelie care cuprinde în volburile ei sufletele și biciuie cu suflarea ei entuziasmul tinerețelor noastre. În afară de Marco Cralevici, al sârbilor, nu cunosc o legendă care să stârnească atâta înflăcărare în sânul unui popor. De câte ori arunci numele acesta în auzul unei mulțimi, el răsună și fulgeră în adâncul sufletelor ca o explozie de lumină.

          Sub forța lui, coardele inimilor vibrează toate în același tremur, în aceeași armonie. Simbolul lui s-a amestecat atât de intim cu viața noastră ăncât cuvintele acestea magice de Mihai Viteazul au sfârșit prin a fi expresia, singura expresie fericită a unei stări sufletești, a celei mai înalte emoții pe care o naște ideea de neam, de patrie, de jertfă.
          Din veac în veac, din generație în generație, valul acestui duh neliniștit a trecut fără încetare; a izbucnit în eroi, a sângerat în martiri, a îngenunchiat în robi, a gemut în prigoniți, s-a vânzolit în revoltați, a clocotit în oricare luptător al cauzei noastre naționale. Dar numai astăzi, prin soldații regelui Ferdinand, i-a fost dat să țâșnească, în sfârșit, splendid și biruitor: pata de sânge încremenită pe orizontul istoriei transpare, se luminează, umbrele tristeții cad ca giulgiurile lui Hristos Înviatul, și capul superb al eroului, descruntat, se ridică în slava cerului cu un zâmbet fericit. Epopeea închegată de el la lumină de fulger și risipită iarăși în cele patru vânturi, își adună acum capitolele împrăștiate. Opera lui se întregește. Dacă brațele Venerei de Millo s-ar regăsi, spiritul artistului care a conceput-o n-ar fi mai împăcat acolo, în lumea marilor umbre.

          De-acum, adormi în pace, Măria Ta!

          Generația aceasta, în care te-ai sacrificat pentru cea din urmă dată, nu te mai plânge ca pe un martir, ci te sărbătorește, ca pe un erou.

          Ai biruit, Măria Ta!

 

Un poet al renașterii basarabene: Alexe Mateevici

          Pe părintele Alexe Mateevici l-am cunoscut la Iași, în vara lui 1917, cu puțină vreme înainte de a se prăpădi pe frontul moldovenesc de tifos exantematic. Pe atunci Basarabia călca peste obezile sfărmate ale veacului negru și își trăia, ca republică de scurtă durată, întâiul farmec al libertății. Pribegi ardeleni și bucovineni trecuseră Prutul și acolo, împreună cu un mănunchi de tineri revoluționari basarabeni, fruntașii de astăzi ai provinciei, întemeiau cursuri de carte românească. Alexe Mateevici, preot în armata rusă din Carpați, își împărțea ostenelile între pravoslavnicii și molaticii lui fii duhovnicești care pierduseră râvna războinică, și între frații lui de sânge în care mijea râvna țării mame. În Iași, strâmgea cărți de literatură românească pentru Chișinău, unde el însuși era însărcinat să facă lecții. Parcă-l văd și-acuma: voinic bărbat, spătos și rumen, în antereu cenușiu rusesc, fără plete încâlcite ca la Sântagora, cu barba apostolică redusă la un cioc blond, vorbea răspicat o moldovenească peste care apăsa, fără voia lui, asprimea unui accent muscălesc, dar avea în cuvinte și în zâmbet o blândețe comunicativă care te împrietenea fără zăbavă. Răscolind prin anticării, mi-a spus de studiile lui teologice la Academia Kievului, de catedra lui de la seminar, de strădania revoluționară a lui și a prietenișlor lui care țineau, ca și dânsul, să dea democrației biruitoare culoarea națională românească. Nu se lăuda, nu perora. Vorbele lui veneau simple și grele dintr-un adânc sufletesc unde s-au frământat îndelung idei și sentimente neîngăduite. Părintele Mateevici era dintre acei așa de puțini cărturari basarabeni pentru care conștiința națională era bunul lor suprem. Ura pe ruși, deși era preot. Vreau să spun cu asta că între moldovenii basarabeni dacă a fost vreo categorie socială pe care țarismul pravoslavnic a nimicit-o mai deplin în sufletul ei străbun și-a absorbit-o mai servil în cauza lui, aceasta a fost preoțimea. Țarismul s-a prăbușit, dar noi am întâmpinat în preoții Basarabiei pe cei mai îndârjiți antiunioniști, pe cei mai neînduplecați credincioși ai „sfintei Rusii”, idolul monstruos care totuși nu mai era în templu. Alexe Mateevici ura. Terminația numelui său îi făcea rău și-mi spunea cu o bucurie naivă hotărârea lui de a și-l schimba în acela de Mateescu. Căci el avea ureche pentru armoniile limbii românești pe care de multă vreme le prindea în stihuri robuste. Am aflat de la dânsul că are două caiete „de poeme” pe care voia să le facă două cărți. Nu știu unde vor fi astăzi manuscrisele lui. Știu însă că d. Petre V. Haneș, pe vremea când făcea lecții la Chișinău, a închinat o conferință duminicală poetului Alexe Mateevici și cred că nu va fi străin de hârtiile rămase să supraviețuiască acestui cântăreș fără noroc.

          Poeziile publicate îl arată ca pe un luptător social național. Dezvoltat sub interdicția rusească, sufletul său de poet a gustat în limba românească dulceața fructului oprit care, tocmai prin aceasta, îți este de mii de ori mai scump. Și ne-a lăsat astfel cel mai frumos imn pe care l-a închinat cineva graiului nostru:

„Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng și care-o cântă

Pe la vatra lor țăranii.”

                   Pe țăranii aceștia care o plâng și care o cântă, i-a îndrăgit poetul; pentru însușirile lor de paznici ai comorilor străbune împotriva veacurilor, dar și pentru truda nerăsplătită a lor și a generațiilor trecute. Vestitor al unei vremi noi pentru neamul lui, Alexe Mateevici a ridicat în zorile renașterii un glas bărbătesc în care preotul și poetul au revărsat laolaltă aceeași credință mântuitoare. Mie mi-a rămas în minte așa cum l-am văzut întâia și ultima oară: depărtându-se cu vraful de cărți prăfuite la subțioară, fericit că le-a găsit, fericit că le poate duce acolo unde era întuneric, să le aprindă ca pe niște sfeșnice nemuritoare la altarul conștiințri naționale.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship