Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

În camera nunţii

Andrea Hedeş

Dacă vă imaginaţi poemele ca pe nişte bulbi de rotunjimi transparente prin care trece filamentul altor clipe, de mult trecute, de mult amintiri, iar memoria – curentul electric ce trece prin el şi îl (a)prinde, îl înfierbântă, până la incandescenţă, până la lumină, atunci puteţi înţelege ”Geniul catren” al lui Gheorghe Iova (Charmides, Bistriţa, 2012) ca o ”carte cameră” împodobită de sărbătoare cu feerie de lumini, cu jocuri incandescente care, din alergarea umbrelor, redesenează caldul întuneric al intimităţii, căci nu e vorba de orişice cameră, e vorba de chiar camera nunţii, e un loc de refugiu, din calea timpului nemilos, în perpetua sărbătoare, în nuntirea interioară, alchimică, în care ”rămâne/ cea mai mare înfiorare”...”cu faţa spre lumină”...
”- catrenul octosilabic, tăiat sau nu de heptasilabe, cu rime încrucişate; (...) – stanţa de patru versuri lungi şi egale sau aproape egale, cu rime încrucişate, (...); este portivită mai cu seamă elegiei moderne datorită caracterului său plăcut, grav şi melancolic.” Este citatul din Paul van Tieghem oferit, ca o cheie pe o pernă de catifea, cititorului, la intrarea în volum. Iar mai apoi, de-a lungul călătoriei printre luminile catrenului, clinchetele argintii ale altor chei menite să desfete cu noi sensuri picurate în poezie şi reîntoarse în poezia imaginii pentru a se prelinge pe retina cititorului, sau în inima, sau în auzul acestuia, revenind apoi în catren, şi în imagine, şi în inimă: circuitul emoţiei în lectură, sunt, aceste noi chei, florile de leac ale lui Marcel Lupşe, pereche firească catrenelor în camera de nuntă a volumului: ”Cuvântul, o nouă artă picturală- din personalitatea obiectului de scris.” Catrenele lui Gheorghe Iova sunt, ele însele, lumini de leac pentru suflet, pentru vindecarea amintirii, pentru alinarea dorului, ”incendiu şi sfâşiere”... şi îndemn şi îmbărbătare: ”Cititorule, să-mi intri-n poem/ ca mâna-n întuneric”.
”Dacă există mai multe feluri/ de a fi stea,/ lucrul acesta arată, cumva,/ cât e de greu să-ţi faci/ cer, din umbra ta?” Multele feluri de stele ale lui Gheorghe Iova şi cerul său sunt ridicate din umbra sa, care stă în umbra geometriei, reflexie firească pe care inspiraţia o întoarce aritmeticii catrenului: ”sunt o diagonală”, (Geniul) CATREN (cât alb aloci unui text) patrate dar şi ”ca un triunghi mare, cu un colţ rupt”, ”Sfera roşie şi (cubul) conul albastru/ (conul) cubul galben şi (cilindrul) piramida gri/ Albul şi negrul planetele/ palmele grele/ Între care se înoadă zi de zi.” O poezie ca o rugăciune a formelor geometrice. Geometria sacră ca scară spre Preaînalt. Numerele sunt entităţi vii care se însoţesc cu litera şi cuvântul născând poemul în care se scrie o ars poetica: ”Numărul creşte într-atât/ că părăseşte înţelegerea/ apoi pe alocuri apare/ ca ţărmul din mare.”, ”Nu zic cuvintelor, nu/ pentru a ucide ci/ pentru a le prinde, din zbor,/ aruncate spre inversul lor.” De altfel transcendentul e un fior ce elctrizează constant catrenele lui Gheorghe Iova. Luminariile ”şi sfioase înălţimile”, ”cea mai adâncă oglindă” în ”aerul suflet” sunt toate prilejuri de meditaţie, de migrare prin intermediul vehiculului întrebării, al mirării, al uimirii spre un Dincolo unde sălăşluieşte Geniul.
Despre exist-existenţă-existenţe-existenţele omului înspăimântat vorbesc incandescent aceste catrene: ”Despre interogări în faţa oglinzilor, autoportretele: ”În cuvântul mare, am intrat, pe fereastră,/ însă altfel îmi scriu poemele./ Străluceşte, la urechea nopţii,/ un cuvânt, în care locuiesc.” Despre vecinătatea morţii: ”Se înşeală cine spune că moartea-i urâtă./ E o răcoare de grădină/ şi un grădinar./ În urma ta, rămâne vremea om./ Nimic nu seamănă cu tine ca vremea. Atât de mult încât exişti doar tu.” Despre abundenţa blândă a unui haiku în notă proprie: „o aripă care şi-a regăsit îngerul/ în timp ce rădăcinile iernii caută.”
Universul catrenelor lui Gheorghe Iova e unul în care ”lumea” este ”pură presărare” şi este o lume arboricolă, a copacilor, a plopilor,a crengii înfrunzite dar şi una a vegetalelor smerite: iarba, câmpia, foşnetul, boabele, paiele, împletită cu fir de ape: ”o apă/ ca un ceai prin care umblă umbre”, ”apa seacă, goală, singură”, valul, fântâna. E o împletire de lumi aici: foşnetul verde, cântecul albastru, miresmele pământului reavăn sunt scena pe care se desfăşoară tumultul incandescent, sunt suportul şi poarta spre o altă lume, a ideilor pure, născând o tensiune fertilă şi perpetuă şi veche...de când lumea, aceea dintre aici şi dincolo, dintre lumină şi întuneric, dintre teluric şi solar, dintre foc şi eter, dintre noapte şi zi, azi şi ieri, viaţă şi moarte, yin şi yang, frumoasa, eterna poveste...
”Se-adună cuvintele cu pui de vânt în lăstari-/ boschete de aripi./ Se scaldă: Fiinţa în Plaur./ O mână iau, de boabe, şi o arunc, pe/ faţa celui ce se adânceşte. Iată.” Poetul a semănat. Pentru cititor e vremea culesului.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]