Când mor ţăranii

Când mor ţăranii plâng: plugul, sapa, coasa şi iarba verde.

Când mor ţăranii e mai altfel, îmi spunea un vecin din Malin, cu mulţi ani în urmă. Afirmaţia lui a adormit în mine mult timp. Mi-am adus aminte de ea, anul trecut, când în calitate de rudenie, am fost în preajma finului meu Vasile Rus din Suseniul Malinului, în zilele în care el se apropia de tragicul său sfârşit Ştiam că este grav bolnav, că nu o va mai duce-o mult.

Îl cunoşteam bine pe Vasile Rus. Era întruchiparea tipică a ţăranului adevărat, legat sufleteşte de pământ şi de animale. Muncile câmpului, în perpetua lor rotire ciclică a anotimpurilor, îl chemau insistent şi el răspundea cu dăruire, cu pasiune, cu toată fiinţa lui, mai ales după 1990, când a reintrat în posesia pământului avut, când a mai cumpărat şi alte parcele. Îl vedeam în stare să repete gestul lui Ion din cunoscutul roman rebrenian, acela de a săruta pământul ca pe o ibovnică.

Pentru Vasile Rus a fi pe câmp, pe hotar, cum se zice la Malin, împreună cu verbele a ara, a semăna, a căpăli, a cosi, a culege, însemna o existenţă aproape paradisiacă. A pleca de acasă, era sinonim pentru el, cu a fi în faţa boilor sau a vacilor urmate de car, a duce pe umărul drept sapa, coasa, furca, grebla, ,,armele” paşnice ale unui interminabil ,,război”, cu pământul, cu hotarul.

Nu se plângea niciodată, că truda lui de ţăran era grea, o percepea ca pe o dulce confruntare zilnică, ca pe o înţelegere reciprocă cu glia.

În seara şi în noaptea, în care ţăranul Vasile Rus, bolnav de vreun an de zile, se confrunta cu iminentul final, m-am aflat în jurul lui. În agonia plecării îşi mai revenea din când în când, mai comunica puţin cu cei de faţă. Îi spune soţiei Maria că trebuie să meargă la arat pe Pustari, un hotar al Malinului. Când nu a mai putut vorbi, am observat că începe a gesticula. Instantaneu am descifrat semnificaţia mişcărilor sale. Îşi deplasa braţele asemenea unui semănător care aruncă sămânţa în brazdele proaspete. Vasile Rus se despărţea de lume semănând, după ce imaginar arase locul lui de pe Pustari.

M-au cutremurat gesturile sale. Ceea ce el îndrăgise mai mult, muncile câmpului, le repeta fictiv în ultimele momente ale vieţii lui pământene.

De fapt, Vasile Rus se despărţea în acele clipe de fericirea pe care i-a oferit-o statutul lui de ţăran, pentru a trece pragul în fericirea veşnică, unde va continua să are, să semene, să căpălească, să cosească, să mulgă.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]