Cartea în care mă oglindesc

"Cel care se apropie" - In memoriam Grigore Vieru. Însemnări şi eseuri, Editura Cezara-Codruţa Marica, Tg. Mureş, 2011

Motto:

„Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de

aproape”

-Grigore Vieru-

Nici că se putea un motto mai fericit pentru acest album, mărturie că Poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum spunea nu demult, un poet contemporan.

Mărturisesc că rareori am avut şansa de a mă odihni şi a-mi găsi pacea într-o carte, aşa cum am făcut-o dăunăzi, când am primit albumul memorial cu titlul de mai sus, apărut în seria de carte Exemplarium îngrijită de Valentin Marica, semnatarul şi al Cuvântului înainte, cel care a avut binecuvântata inspiraţie de a restitui lumii imaginea unuia dintre poeţii români cei mai îndrăgiţi de la răscrucea mileniilor.

Nu atât prin faptul că am semnat şi eu, alături de nume ilustre ale literaturii şi publicisticii actuale, un eseu pentru poetul preaiubit, neam din neamul meu, ci, mai ales pentru frumuseţea gestului în sine, de a-l evoca pe Grigore Vieru în cuvinte de mătase şi azur, aşa cum merită cu prisosinţă, la nici trei ani de la dureroasa şi grăbita plecare la Domnul.

Cultivarea memoriei marelui poet este prin excelenţă subiectul cărţii-album-memorial scris cu cerneala iubirii în peniţă. De altfel, trebuie menţionat că lucrarea, apărută în condiţii grafice excelente, are în componenţă unele din poemele lui Grigore Vieru, scrise în auriul imperial cu care Dumnezeu l-a încoronat ca rege al versului în ceruri, dar şi evocări emoţionante sub forma eseurilor, semnate de o mână de autori despre care, Valentin Marica scrie în Cuvânt înainte:

„Despre Cel care a dezmărginit lumea prin fiinţa şi taina poeziei, descoperind „ideea înaltă”, mărturisesc, caligrafiat, scriitorii: Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Mureş, redactor-şef al revistei „Vatra Veche”, Cezarina Adamescu din Galaţi, membră a Uniunii Scriitorilor, Anthonia Ammati din Brăila, membră a Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov, şi Menuţ Maximinian din Bistriţa, directorul cotidianului „Răsunetul”, membru al Societăţii Scriitorilor Bistriţa-Năsăud, parcă preluându-i criticului Cornel Ungureanu cuvintele: Despre Vieru aş transcrie multe pagini din marii cărturari ai Şcolii Ardelene. Deocamdată, aş avea nevoie de un moment de reculegere...

Volumul de însemnări şi eseuri pe care l-aţi deschis acum este ca un moment de reculegere.”

„Cel care se apropie” – este titlul unei poezii de Grigore Vieru care deschide albumul, mai puţin cunoscută, dedicată lui Michael Bruchis, poezie pe care o reproducem integral:

„Pururi voi oameni / Pe cel care se-apropie / De izvoarele suferinţei mele. / Prelungire în Dumnezeu / A vieţii pe care-o trăiesc - / Acesta e numele / Îndureratei mele iubiri. / În lacrimă numele mi-a putrezit / Renăscând în pământul / Pe care l-am regăsit. / Fratele îmi este cel / Care numele îmi înţelege / Îndrăgindu-l ca pe numele său.”

În introducerea sa, Valentin Marica sugerează cum trebuie receptat Grigore Vieru: „Calea de urmat ar fi comuniunea receptorului cu sinele textului vierean, cu miezul său de divinitate.

Poetul trăia şi mărturisea accepţiunea comunicării aidoma cuminecării. A prefigurat silueta receptorului fuzionând, de-a pururi, cu mesajul operei, poetul rămânând, de-a pururi, în întâmpinarea – aproape liturgică – a receptorului”.

Valentin Marica specifică şi conţinutul volumului: „Sunt exerciţii de curată apreciere, admiraţie şi înţelegere a fenomenului Grigore Vieru, conştiinţă sfinţită prin botez, în argumentarea delicată şi profundă a Înaltpreasfinţiei Sale Ioan Selejan, arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei.

Dacă poetului cu cititori mulţi” i-a fost dovedită credibilitatea rostirii poetice – reîntemeiere a limbii române prin Dumnezeu şi jertfa neamului – de reputaţi critici, nu este lipsită de interes ideatica pe care o aduc cei care îi simt opera ca pe o carte de învăţătură. În cuprinsul volumului de faţă vin dascălii să scrie exegeză viereană: prof. Dr. Lidia Carmen Pircă de la Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Sibiu, prof. Dr. Luminiţa Cornea din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, prof. Doctorand al Universităţii „Petru Maior” din Tg. Mureş, Mariana Cheţan, profesorul, romancierul şi eseistul Nicolae Suciu de la Liceul Teoretic din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, dar şi profesoarele din judeţul Prahova, Elena Stan din Drajna de Sus şi Adina Georgiana Simion din Măneciu-Pământeni.”

Am ţinut să-i menţionez pe toţi semnatarii albumului, pentru rotunjimea ideii de veridicitate a scrisului vierean care îndeamnă la veridicitatea receptării, „fără judecăţi apologetice şi fără desconsiderente ironice”, - aşa cum afirmă Valentin Marica în intervenţia de început.

Să ne lăsăm cuprinşi, aşadar, de vraja receptării şi de emoţia autorilor transpusă-n cuvânt de preţuire înlăcrimat şi pios, pentru blândul şi atât de sensibilul poet român Grigore Vieru. E ca şi cum am pătrunde în pădurea fermecată unde se află ascunsă o comoară nepreţuită pe care suntem invitaţi s-o descoperim.

Albumul de faţă sporeşte „a lumii taină”, acea „Taină care mă apără” – pe care o descoperise Poetul, sporeşte emoţia aducerii-aminte, dar mai ales, sporeşte dragostea de Cuvânt, de neam, de limbă, de pământ şi de Cer, deopotrivă. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.

Anthonia Amatti în „Întâmpinare” – cu o deosebită căldură în glas, spune: „Cutreieră flămând şi desculţ iarba plaiului său basarabean şi vrea să devină mai simplu ca ea...

E atât de mare binele ce-l aştept – scrie poetul –

Că orice suferinţă-mi pare-o fericire.

Plânge cu ai lui: mamă, fraţi, compatrioţi, în aceeaşi limbă, cântă psalmii şi colindă cu eroii neamului. Devine, pe rând, rapsod naţional, apostol al frumuseţii româneşti, membru al Academiei Române, propus la Premiul Nobel pentru pace, unindu-şi vocea cu marii poeţi români, urcând Golgota Basarabiei, topindu-se în muzica eternei poezii.”

Iată, în cuvinte puţine, ce magistral portret al poetului român!

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan Selejan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care semnează +IOAN din CARPAŢI, scrie cu litere muiate-n agheazmatar un text emoţionant intitulat: „Grigore Vieru – conştiinţă sfinţită prin botez”:

„Grigore Vieru este poetul unei mari conştiinţe naţionale româneşti sau, am putea să-i spunem, poetul dorului de Ţara-mamă.

A avut, aici, pe pământ, două mame: una a fost aceea care l-a purtat la sân, pe braţul ei, şi o a doua mamă a fost România. Acestea le-au fost mamele ce i-au dat viaţă: una care l-a născut şi Ţara-România, care i-a dat viaţa de român şi o gândire profundă şi sfinţită, pentru că Grigore Vieru a avut o conştiinţă sfinţită prin botez.

Puţini dintre noi îşi păstrează în viaţă conştiinţa, gândirea sfinţită prin Taina Botezului, în Biserica lui Hristos. (...)

Iată această troiţă de mame care l-au crescut, l-au adoptat şi îl înveşnicesc pe Grigore Vieru, în Împărăţia lui Dumnezeu!”

Înaltul ierarh subliniază în intervenţia sa faptul că Grigore Vieru a umblat „pe cărările duhului, pe cărările duhovniceşti” dar mai ales, pe „cărarea iubirii” pe care a mers toată viaţa neobosit, şi la capătul căreia, îl regăsim aşa cum a fost: blând, smerit, generos, drag şi sfânt ca un apostol.

În cuvinte pline de har, Î.P.S. Ioan din Carpaţi îl numeşte pe Grigore Vieru „poet al dorului românesc” şi evocă plin de emoţie clipele unice când poetul a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” la Topliţa.

„Şi iată că, tot prin străduinţa Primăriei Topliţa, prea devreme, aşezatu-i-s-a un bust de stâncă în parcul din centrul oraşului, lângă busturile Patriarhului Miron Cristea, Eminescu, Bălcescu şi ale altor personalităţi care au marcat istoria şi cultura neamului nostru românesc. Am spus „prea devreme”, pentru că noi credem că prea devreme l-a chemat Dumnezeu în Raiul bucuriei Sale. Am fi dorit să-l mai avem încă printre noi, printre lacrimile pătimirii noastre transilvane şi nu numai. Dar, Dumnezeu hotărăşte pentru fiecare ceasul desăvârşitei şi deplinei bucurii în Cer. De aceea spuneam prea devreme. Totuşi Grigore Vieru va rămâne în vreme, va rămâne în timp, în stâncă, bătut de ploile şi de gerurile Topliţei, dar, mai ales, va rămâne şi în inima şi în conştiinţa multor români din această parte de ţară, care l-au cunoscut, cărora le-a păşit pragul şi cu care a vorbit ca un părinte coborât dintr-o adâncă sihăstrie”.

Nicolae Băciuţ îşi intitulează pledoaria pentru poetul dispărut, „Fenomenul Grigore Vieru” în care subliniază faptul că poetul „rămâne scriitorul viu, a cărui operă e într-o actualitate continuă, argument în acest sens fiind şi dezvelirea bustului poetului la Topliţa, într-un cadru de mare onoare, distincţie, care include şi busturile primului patriarh al României, Elie Miron Cristea, dar şi al Patriarhului poeziei româneşti, Mihai Eminescu.”

Distinsul om de cultură Nicolae Băciuţ afirmă că sintagma „Fenomenul Grigore Vieru” a izvorât din trăirea poetică şi românească pe care a putut-o concentra poezia lui, „simplă şi răscolitoare totodată, în care se regăseşte cum la nu mulţi poeţi, sentimentul românesc al fiinţei”, sintagma noiceană pe care o invocăm adesea în astfel de circumstanţe.”

Şi mai consemnează foarte frumos că vibraţia profundă pe care o produc poemele sale se datorează propriei lui vibraţii intime, pe care le transmitea auditorilor:

„Rostind poezia, Grigore Vieru vibra dinspre toată istoria pe care o ducea cu sine, cu toate dezamăgirile, împlinirile, neîmplinirile şi promisiunile ei. Faţă de Transilvania avea un sentiment aparte, care venea din îngemănarea suferinţei: „Aici se păstrează în toate / Urmele lui Dumnezeu, / Aici fratele pururi e frate / La uşor şi la greu...// Aici e familia sfântă, / Neuitaţi cei din mormânt, / Aici de iubire se cântă / Şi totu-i legământ.// Transilvania, Transilvania, / Vatră caldă, luminoasă, / Ca litania, ca litania / De străveche şi frumoasă”, scria în 1991, la Târgu-Mureş, într-o lacrimă cântată împreună cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici.”

Asemenea vibraţii au mai simţit românii doar la Ioan Alexandru în „Imnele Transilvaniei” – ori în celelalte cărţi ale acestui autor în care sacrul predomina profanul şi care a răspândit Imnele Iubirii sale, nu numai în provinciile ţării, dar şi dincolo de fruntariile ei.

În mod obiectiv, Nicolae Băciuţ remarcă faptul că poezia lui Grigore Vieru vine „din adâncul fiinţei unui neam, creaţia lui de început hrănindu-se din viziunile şi ritmurile lirismului popular, ca abia apoi, la capătul adolescenţei, să-l descopere în taină, pe ascuns, pe cel interzis în patria lui, pe Mihai Eminescu. Şi să se însoţească după aceea, în ani, şi cu poezia lui Blaga, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru; şi să aibă afinităţi elective cu Adrian Păunescu. Poezia lui s-a născut din nevoia de a se regăsi pe sine, cel rătăcit între atâtea nevoinţe, de toate felurile. „Vin ca poet şi din suferinţă”, spunea Grigore Vieru în Taina care mă apără. (Ed. Princeps Edit, 2008, p.8)”.

Şi mai face o remarcă admirabilă Nicolae Băciuţ: „Cred că poezia lui e sinteza dintre Eminescu şi Bacovia”.

Cutremurătoare mi se par însă, versurile, foarte bine alese, emblematice, inserate între textele eseistice. Unul dintre aceste texte poetice se numeşte „Ca să te ajung” şi este dedicat Lui Vicu Bucătaru, în care Grigore Vieru spune: „Am mucenicit ca Hristos / Pe crucea suferinţei / Ca să ajung la tine, / Ţară. / N-aveam arme secrete, / Aveam numai / Proverbul poporului meu: / „Cine caută printre străini, / Înstrăinat rămâne”.

Există în finalul acestui superb poem, un vers uluitor care sună astfel: „Învăţam scrisul libertăţii”.

Cu adevărat remarcabil într-o vreme când Poesia era pusă-n cătuşe în Basarabia iar poeţii nu aveau voie să vină în Ţară. Sârma ghimpată dintre teritoriile hotărnicite de oameni, nu a împiedicat, însă Cuvântul să circule slobod, chiar şi pe căi freatice, lăturalnice, întortocheate, pentru a ajunge, în sfârşit, la Lumină şi poetul să poată spune: Învăţam scrisul libertăţii.

Da, Libertatea se dobândeşte, se câştigă cu greu, chiar dacă te naşti cu ea, în ea, trebuie s-o cucereşti, milimetru cu milimetru, ca pe un teritoriu în care ai vrea să trăieşti fără nici o oprelişte. Uneori, preţul este echivalent cu jertfa supremă. Dar, chiar merită să lupţi pentru ea.

Scrisul libertăţii învăţat de Grigore Vieru este o astfel de jertfă. Dar el a rămas înscris cu slove de aur, în Cartea Vieţii. Nu trebuie neapărat să mergi pe front ca să-ţi aperi patria. Poţi s-o aperi cultivându-ţi limba şi iubirea de neam şi de glie.

Nicolae Băciuţ conclude foarte frumos în conturarea portretului poetului Grigore Vieru: „Poezia sa are prospeţime, naturaleţe, firesc, reverberaţie, iar melodicitatea sa i-a netezit intrarea în rezonanţă cu cel care s-a întâlnit cu ea. Biografia lui Grigore Vieru a fost rezumată magistral de autorul însuşi în celebrul său Epitaf: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.”

Marginalii despre volumul „Rădăcina de foc” –, căutând să dea un înţeles acestei inspirate sintagme, încearcă să-şi spună părerea, Lidia Carmen Pircă în eseul „Rădăcina de foc a liricii româneşti”.

Autoarea eseului afirmă că poezia lui Grigore Vieru este „înscrisă în tiparul simplităţii” şi „răspunde nevoilor sufletului omenesc”.

„Săpată adânc în lacrimi şi cuvinte tăioase, lirica lui Grigore Vieru se înscrie în şaizecismul basarabean, dezvoltând o sonoritate existenţială, ale cărei rădăcini critica literară le-a identificat în sămănătorismul-poporanist cu lungi ecouri de mesianism poetic, în descendenţa Goga-Mateevici. Poetul basarabean evocă apriori nostalgia paradisului pierdut, a copilăriei, a vetrei strămoşeşti, descoperă puritatea naturii, bucuriile simple şi reconstituie arhetipul mamei, ca simbol matriceal”.

Printr-o analiză temeinică, scrupuloasă, Lidia Carmen Pircă – reuşeşte să redea imaginea poeziei vierene în toată frumuseţea şi valoarea ei.

„Rădăcinile de foc” ale poeziei vierene se află în lirica populară, urcă prin sensibilitatea romantic eminesciană, lovesc tangenţial mesianismul lui O. Goga şi al Magdei Isanos, pentru a se topi în leagănul misterios al naturii blagiene. Asocierile inedite ale limbajului, expresivitatea şi reflexivitatea, îl apropie pe Grigore Vieru de neomodernismul stănescian, prin forţa concretizării abstractului: „Acoperit de vorbe / Ca de sudoare-un bour, / El ară în tăcere / Şi ţine-n gură un nour” (Poetul).

Autoarea scoate în evidenţă reperele ontologice fundamentale la care se raportează poetul, atât repere geografice, cât şi sacre: Patria, Mama, Prutul, Acasă.

Poezia lui Grigore Vieru ca şi linia de orizont, uneşte cerul cu pământul, cosmosul cu teluricul într-o fericită armonie universală. Oamenii sunt vii în ceruri iar îngerii şi sfinţii coboară pe pământ. De notat că Grigore Vieru nu este un poet mimetic, izvorul său liric este parte din fiinţa sa.

E greu s-o încadrezi în canoane, ori să o asemuieşti cu alta. Glasul lui e simplu ca iarba, dar este inconfundabil şi aşa şi trebuie să fie.

Cu Eminescu ar avea o filiaţie în spirit. Dar toţi poeţii adevăraţi o au.

Da, firul de iarbă ar putea fi echivalent, aşa cum bine a spus el însuşi: deşi fragil şi vulnerabil, are o putere de penetraţie nebănuită şi străpunge scoarţa pământului să iasă la lumină. Dar mai ales, creşte singur, se strecoară pe alocuri, fără ajutor, într-o perenitate care sugerează veşnicia. Şi nici nu moare, ci adoarme puţin ca să-şi refacă puterile şi să ia din nou lumina în piept. Să-şi definească ţinuta, fiinţa. Să prindă rădăcini în pământul sufletului nostru.

Arta poetică nu trebuie definită, pentru că inefabilul nu se defineşte. Nici Duhul Poeziei nu se defineşte. El suflă şi vălureşte apa din noi. Apoi vindecă, tămăduieşte de orice boală. Cu lingoare. Cu miresme. Cu foc şi cu apă. Chin dulce. Cruce. Stigmat. Povară uşoară.

Aşa cum spune şi Grigore Vieru: „Nu pot până la capăt / Cântecul duce. / Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce” (Stare).

Mama ca prototip existenţial, arhetipul Fecioarei este sinonimă la acest poet cu patria, copilăria, cu vatra, cu neamul. Mama e cosmosul, e universul, fără ea apune soarele, luna nu mai răsare, stelele se sparg ţăndări şi curg pe pământ sub formă de praf.

Când dispare mama, omul şi-a pierdut starea paradisiacă. Grigore Vieru a înţeles perfect versurile formaţiei Savoy, cântate de Mirabela Dauer: „Mamă frumoasă, primul meu Rai / Fă o minune, te rog mai stai, / Dulce lumină, ram de măslin, / Încă nu-i vremea, mai stai puţin”! – şi în cuvinte aproape sibilinice, gnomice, esenţializează puterea mamei asupra Universului. Ea opreşte timpul în loc, întoarce mânia vântului, opreşte valul, scade fierbinţeala, alungă cu ochii norii ameninţători şi-şi ocroteşte puişorii.

Modelul paradigmatic al mamei este sacramental, neprihănit, plin de bunătate, iubire, dăruire, jertfă, este altarul la care venim să ne închinăm zilnic, fie în chip real, fie în spirit. Ea are şi calităţi magice, este şi zână bună, rost, temei, devenire.

Imaginea iconică a mamei este centrul Universului copilului. În jurul acestui univers se învârt fiinţe şi lucruri şi căile toate au ca punct de pornire şi de sosire, persoana ei.

Versurile alese de îngrijitorul ediţiei sunt admirabile şi reflectă această iubire filială a poetului Grigore Vieru pentru mama sa, de pildă, în poemul: „Am rupt acest trandafir”: „Rostesc cuvinte / Ca să iau aer. / Adorm / Ca să nu mai ştiu. // Tai pâine / S-o bucur pe mama. / Ascult mierla / Ca să nu mint. // Mă uit la tei / Ca să nu uit. / Am rupt acest / Trandafir. De ce?”

Toate acţiunile şi faptele noastre au o motivaţie logică. Cuvintele sunt aerul de respirare al poetului, de aceea sunt rostite. Cântecul mierlei e antidot împotriva minciunii. Pâinea e bucuria mamei. Doar distrugerea trandafirului nu are nici un sens. E aici o filozofie ancestrală a ţăranului. Toate sunt rânduite după temeiul lor. Ruperea tipicului strică armonia. Aparenta simplitate a versurilor este uluitoare. De fapt, e vorba de suprafaţa netedă a apei care ascunde în adâncuri, freamăt şi clocot şi zbucium.

O altă autoare, Adina Georgiana Simion are o intervenţie analitică intitulată: „Lirica lui Grigore Vieru – întoarcere spre frumosul divin”.

Sub acest frumos titlu, autoarea îşi expune părerea în formule clare, concise: „Grigore Vieru, poetul creştin al generaţiei noastre, este păstrătorul şi cultivatorul unei teologii nou-testamentare. Întreaga sa operă este mărturisitoare, fiind ghidată de două coordonate fundamentale: credinţă şi miosiune. Poeziile sale sunt ferestre prin care frumosul divin luminează împărăţia firii. Este, de fapt, o întoarcere spre esenţe, spre firesc, o subliniere a trăsăturilor omului ortodox, a modului lui de a vieţui şi de a se raporta la încercările vieţii.”

Aş adăuga, nu numai a trăsăturilor omului ortodox, dar şi ale lui homo universalis, pentru că Grigore Vieru nu-şi menţionează confesiunea creştină, ci doar esenţa credinţei sale. Această deschidere spre universalitate i-a dat posibilitatea să înţeleagă mai bine omul, în întreagă statura sa.

Abordarea tematicii morţii la Grigore Vieru se face în chip firesc, fără crispări de prisos. El se adresează morţii omeneşte vorbind, ca de la egal la egal şi o roagă se se pună în locul omului şi din această ipostază, să privească lucrurile. Dacă ar avea mamă şi ar pierde-o, dacă ar avea copii şi i-ar pierde, ce s-ar face în această situaţie?

Aceste lucruri sunt puse în evidenţă de Adina Georgiana Simion:

„Elementul de noutate adus de Grigore Vieru este maniera proprie de a privi moartea. Aceasta nu are o imagine grotescă care să înspăimânte, vorbeşte firesc cu moartea, nu i se citeşte groaza pe chip, ci o decentă împăcare, dintr-o cunoaştere lăuntrică a tainelor universului.”

Eseista Adina Georgiana Simion insistă asupra eului liric al poetului Grigore Vieru, căruia încearcă să-i dea un înţeles. Aserţiunea aceasta îmi aminteşte în mod paradoxal de versurile unui alt mare poet, Cezar Ivănescu, care spunea într-o încercare supremă de a eluda moartea, de a o supune, de a o îngenunchea şi distruge, conferindu-i, în acelaşi timp, viaţă veşnică, adică NEMURIRE: „De te-aş prinde moarte vie / Ţi-aş băga unghia-n gât”.

La fel ca şi la Cezar Ivănescu, şi Grigore Vieru încearcă să-i acorde morţii însuşiri antropomorfice: o fiinţă, având mamă, copii, eventual o casă, o gospodărie la care trudeşte toată viaţa. Ontologic şi metafizic se contopesc în aceste versuri simple, de cea mai pură factură filosofică, prin care poetul îşi întreabă moartea: „Dar ce ai face tu şi cum ai trăi?”

Sfâşierea provocată de moartea mamei echivalează cu o înjumătăţire, o rupere din propriul trup. La Grigore Vieru, sentimentul iubirii transcende Cuvântul şi chiar gândul. Aproape că nu mai e nevoie de cuvinte. Sunt de ajuns tăcerile şi simţirea care reflectă stările poetice prin care trece şi pe care le transmite şi altora.

Este o poezie mai mult senzorială, un inefabil aproape palpabil, dacă se poate spune aşa.

Greu de definit, de încadrat, de precizat. Este mai mult intuită şi simţită prin pori, în minte şi inimă.

De la o vreme, ne confundăm cu părinţii noştri. Părinţii trec în noi pe nesimţite, până nu mai rămâne nimic din ei. Le luăm din trup, din fiinţă, din suflet şi ei se micesc ca să ne facă nouă loc. Legea firii.

Acest lucru a fost genial exprimat de Grigore Vieru, aşa cum a observat şi Adina Georgiana Simion: „Dragostea pentru mamă şi copii este pentru eul liric mai valoroasă decât însăşi propria viaţă, deoarece această iubire este jertfelnică, dăruitoare, lepădare de orice urmă de egocentrism.

„ A nu avea niciodată mamă şi copii” este însă imaginea, portretul morţii, starea apocaliptică. Căci ce poate fi mai dureros decât să nu poţi simţi? Ce-ar face moartea dacă ar avea „mamă şi-ar muri?” Mama este parte integrantă din sufletul eului liric, iar stingerea mamei îi provoacă o durere covârşitoare, de dimensiuni cosmice, care rupe o parte din propriul trup.”

Comuniunea, aproape osmotică a omului cu natura este o altă temă a poetului, evidenţială de autoarea eseului. În limbaj liric, omul poate deveni arbore, pasăre, stea şi chiar soare. Natura dobândeşte trăsături, însuşiri, simţuri antropomorfice, florile vorbesc, suspină, stelele râd, luna e supărată, soarele râde, copacii se vaietă ş.a.

Panseul pascalian „Omul e o trestie. Dar e o trestie gânditoare” – este edificator pentru această osmoză.

În sfârşit, autoarea subliniază noutatea liricii vierene care constă în simplitate, naturaleţe. „Este vorba de o simplitate aparentă, o simplitate care are putinţa de a dărâma omul vechi de piatră, de a ridica vălul gros, de a elibera lăuntrul priponit de secolul grăbit. Versul său creează o adevărată anamneză menită să spulbere amnezia cititorului.” Foarte frumos spus.

Dacă s-ar sfârşi lumea – zicem noi – şi ar rămâne doar versurile acestea simple şi profunde tocmai prin simplitatea lor, ea ar renaşte, tocmai din rădăcinile acestor cuvinte care sunt seminţele pline de miez bun şi dulce, pline de suc ale frumuseţii şi bunătăţii divine. Aşadar, să ne păstrăm speranţa, nu e totul pierdut.

Din frunze, din cuiburi de păsări, din ierburi şi din dulcile vetre, poetul poate clădi o altă lume. Mai bună, mai frumoasă, mai accesibilă, mai umană.

Şi Nicolae Suciu şi-a exprimat dragostea şi admiraţia pentru poetul-frate în eseul: „Grigore Vieru şi o poezie a înnoirii lăuntrice”, care întreprinde un studiu critic pertinent asupra operei poetului basarabean încadrată-n contextul şaizeciştilor din care făcea parte.

Împletind gândirea filozofică a înaintaşilor cu gândirea criticilor şi istoricilor literari, Nicolae Suciu îl plasează pe Grigore Vieru în lumina interiorităţii sale în care totul este orânduit de Dumnezeu şi capătă sens, dincolo de cuvintele sale simple şi dincolo de tăcerile eului liric.

Mariana Cheţan s-a oprit la universul liric dedicat copiilor, unde Grigore Vieru a excelat. Studiul său se intitulează: „Grigore Vieru – întoarcerea spre copilărie sau decantarea esenţelor”.

„Coexistenţa literaturii cu tematică naţională şi socială alături de aceea destinată copiilor este doar o altă faţetă a scriitorului, căci întoarcerea spre copilărie echivalează la Grigore Vieru cu o decantare a esenţelor, iar uneori universul e limpede şi curat, ajuns în chiar miezul lucrurilor.”

Subliniind, conform studiilor critice actuale, jaloanele literaturii pentru copii şi anume, capacitatea autorilor de a simplifica în sensul esenţializării, iar nu al renunţării la calitate, Mariana Cheţan remarcă: „Modul în care poetul Grigore Vieru concepe regresiunea subiectului liric spre vârsta copilăriei este unul pus sub semnul fabulosului şi al investirii elementelor cu proprietăţi magice, într-o lume în care transgresarea regnurilor este firească: „Întors în anii copilăriei, călăresc / Calul mărului către cocori / Până când trupul său / Se umple de-o albă şi sfântă / Sudoare: de flori”.

Privite din posibilele ipostaze ale cititorului literaturii pentru copii, conform grilelor de vârstă şi interpretare, poeziile „Toamna” şi „Moşul din leagăn” sunt analizate de autoare din postura cititorului interpret şi a celui pragmatic. Este o foarte importantă abordare cu mijloacele criticii moderne.

Autoarea conchide: „Simplitate, frumuseţe şi căldură, versuri ce amintesc prin concizie de structura celor populare, un animism ce demonstrează empatie cu tot ce ne înconjoară, amestec de ludic şi gravitate mascată, străfulgerări de miracol perfect înţelese de copii, acestea sunt câteva elemente ce caracterizează universul „boabei şi al fărâmei” din volumul Moşul din leagăn.

Credem cu toată convingerea că unele din aceste poezii pentru copii ale lui Grigore Vieru ar merita o cercetare mai atentă şi ar putea fi introduse în manualele de limba şi literatura română din ciclul primar sau secundar, ca treaptă responsabilă în urcuşul spre (re)cunoaşterea de către noi toţi a valorilor literaturii româneşti de peste Prut.”

Luminiţa Cornea, la rândul său, are o intervenţie salutară în carte, intitulată „Bucuria cuvintelor româneşti” – este o evocare emoţionantă a întâlnirii autoarei cu marele poet la ediţia din vara anului 1995 a Universităţii de Vară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, unde Grigore Vieru a fost prezent şi a rostit la deschiderea cursurilor „un strălucit cuvânt prin care şi-a mărturisit dragostea aparte ce o avea pentru Nicolae Iorga, inclus de el în Abecedarul basarabean prin următoarea frază a înţeleptului savant: Şarpele este primejdios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde să muşte”.

Autoarea studiului menţionează faptul că izvorul inspiraţiei lui Grigore Vieru se află în vechimea şi bogăţia limbii, „dar şi în straturile folclorice ale culturii româneşti.”

Întreaga creaţie a poetului se înscrie – după părerea autoarei studiului, – în sfera ars poetica, „fiind o poezie a identităţii de limbă şi de credinţă”, ca întreaga creaţie a Poetului Grigore Vieru. Pentru cine a ostenit Grigore Vieru „în ocna cuvintelor” („Formular”)? Pentru ce? „Măream vorbele / Până când sunau / Ca un clopot bisericesc” )”Ocheanul”). „Acest clopot, acest zeu / Lacrima” („Lacrima”).

Luminiţa Cornea mai subliniază în intervenţia sa un lucru extrem de important: „Limpede ca lacrima” este Limba Română. Grigore Vieru şi generaţia sa au trăit drama marginalizării limbii române, botezată moldovenească şi trecută la grafia slavonă. De aceea au luptat, prin scrisul lor, pentru regăsirea unităţii culturale prin limbă şi prin credinţă”.

Subsemnata semnează eseul „Când viaţa devine operă. Grigore Vieru şi poezia lacrimei sale” – referitor la volumul antologic de excepţie „Cele mai frumoase poezii”, dedicat marelui poet naţional, editat de Jurnalul Naţional, o selecţie riguroasă a poeziilor din întreaga creaţie a prestigiosului poet, plecat în ianuarie 2009 dintre noi.

Volumul, frumos îngrijit, beneficiind de o prefaţă generoasă, scrisă de poetul Adrian Păunescu, cuprinde în paginile sale ultimul articol al lui Grigore Vieru, ca o replică în urma atacurilor din presă, acest articol fiind comentat cu mâhnire în suflet de către confratele Adrian Păunescu.

Aprecieri, evocări, omagiu, poeme, dedicaţii, toate întrunite între coperţile volumului omagial, o carte însumând 288 de pagini, apărută în condiţii grafice deosebite.

Elena Stan încheie acest periplu prin viaţa şi opera poetului Grigore Vieru cu un scurt eseu intitulat: „Grigore Vieru denunţă derapajele verbale şi morale” în care poetul nu mai este elegiac ori idilic, nici spiritul ludic atât de necesar literaturii pentru copii nu mai e atât de viu, iar poetul manifestă îngrijorarea şi chiar teama faţă de tendinţa de autodistrugere a omului.

„În loc de postfaţă” este intervenţia lui Menuţ Maximinian, în care, reputatul jurnalist îşi înseilează gândurile şi cuvintele în chip de amintiri şi simboluri sacre legate de personalitatea lui Grigore Vieru.

Cuvintele lui Menuţ Maximinian sunt tulburătoare, un fel de sinteză literară, aşa cum, de altfel, toate intervenţiile despre marele poet dispărut:

„Sub chip de poet, îngerul a poposit pe pământul Basarabiei. A colindat ţara mamă, făcând pod de lacrimi, versuri şi flori, întru revenirea la matca străbună.

Grigore Vieru este eroul dorului, al frumuseţii netrucate, al zugrăvirii sfintei icoane a mamei.

Este însuşi sufletul din poemul poemelor, viaţa de dincolo de viaţă, nemuritorul de dincolo de eternitate.

Apărătorul dulcii limbi româneşti, ieruvimul neamului înstrăinat, care doreşte reîntoarcerea la glie. (...)

Maestrul Basarabiei, patriarhul cuvintelor, Grigore Vieru este şi va fi pământeanul care a primit suflarea divină, transformându-se în serafimul slujitor la Altarul Slovei.

De Sus, de-a Dreapta Tatălui, Vieru priveşte pe pământ la confraţii lui, cărora le dă, din când în când, câte un semn. Acolo, deasupra bolţii Luminii, poetul dantelează noi versuri, pe care le dedică îngerilor.”

La trei ani de la dispariţia fizică, de când steaua lui căzând, s-a înălţat parcă mai strălucitoare, iniţiativa Centrului de Studii literare „Grigore Vieru” Târgu-Mureş, a Editurii „Cezara Codruţa Marica” şi a îngrijitorului ediţiei, poetul, scriitorul şi publicistul şi criticul Valentin Marica, este o dovadă peremptorie că poetul nu e uitat nici aici, nici în Basarabia, amintirea lui este vie şi va dăinui în timp, atâta vreme cât va exista noţiunea de Poezie. Cu toate că, Grigore Vieru a scris în finalul poemului „Harpa”: „Când mă trezisem ca din vise, /Văzui c-o strună-ncărunţise.”

Cu celelalte strune, ba şi cu cea încărunţită, (să nu uităm că Nicolo Paganini a cântat un Capriciu pe o singură strună!) - poeţii din lumea întreagă îi aduc un omagiu pios şi o cinstire unanimă, aşa cum, de fapt, se cuvine să aducem tuturor poeţilor şi oamenilor de cultură care ne duc prestigiul ţării dincolo de fruntarii.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5