Cartea de aproape

„Sub tăvălugul istoriei şi al religiei”, cu subtitlul „În căutarea identităţii şi a libertăţii”, Editura Limes, Cluj, 2013, scrisă de Nicholas Kazan, este o carte care trebuia să apară. Imperativul ei constă într-un prezent care nu mai are răbdare să devină trecut şi se cere cunoscut, într-o strategie a cuprinderii şi clasificării evenimentelor de ultimă oră într-o poveste de învăţătură, de ţinut minte, chiar dacă uneori zădărnicia este dată spre ilustrare. Dar, cel puţin, cineva a îndrăznit să spună, să pună degetul pe rană.
Autorul acestui tom de 4oo de pagini a părăsit ţara în 1981, pe când era aviator,în condiţii pe care le descrie în carte, şi s-a stabilit în Alaska, unde a început odiseea lui, într-o lume rece, cu suişuri şi coborâşuri, cu frământări, cu decizii, cu experienţe, cu aventuri, cu o puternică voinţă de a-şi continua rostul, dar cu gândul permanent acasă, la Bistriţa, de unde a pornit şi unde se întoarce cu gândul de-a schimba multe, de-a fi ascultat, de-a se face util obştii. Dar, cine-i profet în ţara lui?!... Chiar dacă aceasta e doar o parte de ţară. Cartea se desfăşoară pe mai multe planuri, deşi, aparent are un curs fluid, bine orchestrat, fără sincope, unde se întrevede măiestria discursului public, pe care autorul îl poate stăpâni. Povestitorul celor întâmplate e un bun vorbitor în carte, care demonstrează capacităţi retorice, oratorice, intuitive, de construcţie a discursului pe temei deschis. Venirea acasă a personajului narator este însoţită de povestea plecării, în detaliu; drumul până aici apare desprins dintr-un document vechi în care se păstrează toate secretele. Ce urmăreşte autorul cu această tehnică a du-te vino-lui? Cu ce-l ajută memoria atât de clară şi limpede încât nu uită nimic din cele întâmplate, fără să dea nicio clipă impresia abandonării, să lase locul unei ficţiuni cât de mici, proprii unei literaturi? Poate convingerea deja exprimată că „trebuie să facem ceva” este cea care l-a călăuzit pe Nicholas Kazan să scrie această carte, aşa şi nu altfel.
Cartea este povestea unei vieţi, aşa cum a fost, în timp şi spaţii diferite, trăită şi povestită de chiar posesorul ei, într-un mod suspect de obiectiv. Nicholas Kazan e un căutător întors acasă, în spaţiul mioritic, unde reuşeşte să facă o analiză a gândirii individuale şi colective, cu experienţă de american. Ca un joc între eu şi lume, între aici şi acolo, între bine şi rău – paralele ce-şi găsesc cu greu puncte de legătură, de înţeles, textul lui Kazan curge de la un capăt la celălalt, de la izvor la vărsare, adunând volum, întâmplare, impas, prilejuri de meditaţie. Având drept motto „trăieşte acasă ca un călător”, personjul principal, narator, instanţă a trăirilor pe cont propriu, intuieşte şi inversul medaliei: a fi mereu acasă prin locurile străbătute. Procesul întoarcerii ( poate fi chiar de conştiinţă) presupune in extensio aflarea identităţii şi a libertăţii. Pentru aceasta, protagonistul epopeii contemporane a trebuit să călătorească, să plece, să ia distanţă faţă de locul natal, pentru a-l vedea/ înţelege mai bine şi, odată cu el, pe sine însuşi.
Pornind din punctul cel mai îndepărtat unde a ajuns – o plajă la malul unui golf, un peisaj cu lună, un şoim stând pe o piatră – povestitorului i se declanşează memoria într-un mod proustian, în căutarea nu atât a timpului pierdut, cât a adevărului. Povestea din carte se derulează invers, aidoma unei pelicule cinematografice, dinspre acum spre trecut, căutând răspunsuri la întrebări, argumente ale unor stări de fapt, aflând derute filosofice pe teme existenţiale. Miza deosebit de însemnată a cărţii pare a fi „fiinţa sub vremi”, cu trimitere la scrierile vechi. Nicholas Kazan îşi ia drept însemne ale demersului său cavaleresc două piese de rezistenţă: istoria şi religia, care-l fac pe acest alt „peregrin transilvan” să constate că amândouă îi sunt şi ne sunt la fel de potrivnice, atâta timp cât nu sunt sau nu au fost învăţate şi înţelese corect. De fapt, problematica acestei cărţi – de călătorie (la propriu şi la figurat), de introspecţie (psihologică şi socială) – este analiza unui prezent ce dă tribut minciunii, superficialităţii, nedreptăţii, călduţului, comodului, confortabilului, căutate de cei ce vor să parvină în chip rapid şi victorios. Sunt destule astfel de exemple în carte, precum sunt şi adevărate modele, în opoziţie, prezentate cu multă simpatie de către narator. Nicholas Kazan nu doreşte să schimbe lumea neapărat, dar nu înţelege cum după 30 de ani de experienţe printre străini, de absenţă din locurile ştiute, acumulând concepţie universală, manageriind afaceri de panificaţie, de covoare, de mass-media, într-o lume străină, în capitalismul sălbatic, cu succes, reuşind să răzbată, întors printre ai săi, găseşte un spaţiu retras parcă din istorie, încremenit în piatra dogmelor de orice fel.
În literatură, autorul simte nevoia unei intervenţii clare, temerare, dinspre sociologie şi structuralism, spre un profil al căutătorului, gen Marco Polo, Magelan, Don Quijote. Vocaţia unicităţii îi este hărăzită lui Nicholas Kazan. Niciun alt autor n-ar fi atât de curajos cu cele conţinute în opera lui. În sensul acesta, sunt câteva trimiteri la Lucian Boia, în „De ce este România altfel”. Subiectele preferate ale lui Kazan sunt cele ascuţite, periculoase, cu ţinte şi adresări directe. Unele persoane poate s-ar simţi vizate citind cartea, pentru că textul lui Nicholas Kazan este inspirat din zilele noastre, cu oameni adevăraţi, aşa cum toată construcţia narativă se supune adevărului, declarat sub forma influenţei lui Tolstoi: „Eroul poveştii mele... este Adevărul”. Dincolo de acest personaj colectiv, abstract şi intuitiv, se desfăşoară secvenţe de viaţă trăită şi interpretată. Doar personajul central al cărţii, naratorul însuşi, prin frumuseţe, prin sinceritate, mai este la înălţimea celuilalt personaj, deja amintit.
Nicholas Kazan foloseşte „în luptă”, unele cărţi citite, filme văzute, ce conferă propriei opere densitate, diversitate, cu sens de parabolă, topindu-le ideile în materie nouă, în formă aleasă. De la „Sufletul Muntelui” de Gao Xinjiang, la Învăţăturile lui Confucius, la Santayana – „cel care nu ştie istorie o va repeta”, la Ian Morris – sfârşitul unei poveşti este adesea scris la început”, Einstein – „fă orice cât de simplu, dar nu mai simplu” sau „naţionalismul este pojarul omenirii”, James Joyce – „nu le voi mai crede, indiferent dacă se cheamă loc natal, patrie sau biserică”, William Blake –„cel slab la curaj e tare la viclenie” şi Ronald Reagan –„dacă ai succes, vin multe recompense, dar dacă pici în dizgraţie, poţi oricând să scrii o carte”.
Autointitulându-se „observator serios”, autorul Nicholas Kazan reuşeşte prin aport personal – cultural, istoric, politic şi social – să găsească, prin cartea lui, echilibrul mesei cu trei picioare: management, istorie şi religie.
Acest studiu proaspăt şi cald –abia lansat – din preajma în care trăim, realizat şi văzut prin ochii unui cunoscător, călit prin alte lumi, oferă un real prilej de trezire la realitate, de înţelegere măcar în al doisprezecelea ceas că trebuie să rămânem noi, la răscruce de atâtea vânturi, şi că soluţia este şi în aluatul acestei cărţi, care îndeamnă pe drept cuvânt: „Gândeşte global, dar acţionează local!”