Cartea „Românii din Bistriţa”, scrisă de Mircea Gelu Buta şi Adrian Onofreiu, merită din plin, chiar de la primele pagini, toate laudele!

          Ea, era aşteptată de bistriţeni acum în acest moment când ne apropiem de marea  sărbătoare a Centenarului Unirii noastre, a tuturor românilor într-un stat unitar.

          Cartea, în întregul ei, caută şi reuşeşte să prezinte faptul că Bistriţa n-a fost un loc gol când au fost aduşi aici coloniştii saşi. Or fi fost, pe locul ei, „mlaştini şi păduri”, dar erau locuite pentru că altfel populaţia de aici n-ar fi rezistat asalturilor barbare ce veneau din răsărit.

          După retragerea română, în 271-274 d. Hr., pe 14% din spaţiul ocupat de Dacia Mare, a rămas aici o populaţie autohtonă care apoi combinată cu Dacii liberi din jur a dus la formarea marelui popor român ce n-a fost adus aici de undeva, ci a existat aici dintotdeauna şi care face parte din marele neam indoeuropean, prin strămoşii săi traco-daci!

          Meritul deosebit al celor doi autori ai cărţii este acela că scot la iveală zbaterea românilor izgoniţi de pe teritoriul actual al Bistriţei de către imperiali şi colonişti, şi-l introduc, treptat în cetate, în ciuda tuturor opreliştilor!

          Când toate popoarele colonizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, cercetători străini ne arată că noi, românii de azi şi înaintaşii noştri, prin strămoşi, au ocupat un teritoriu mult mai mare decât cel actual şi vorbeau o română arhaică, latina vulgară (vezi Marija Gimbutas, Editura Dacia Intact, Bucureşti, 2012 şi Dacia Revival Internaţional Society New York de dr.Napoleon Săvescu).

          Asta înseamnă că putem să ne sprijinim pe aceste descoperiri neglijând ce-am învăţat (generaţia noastră) în urmă cu 60-70 de ani, când nu era cunoscută teoria genoamelor  şi să susţinem (ca şi dr. Napoleon Săvescu) că noi, românii suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii.

          Amintindu-l pe Densuşianu,  acesta ne spune că „Traian când a cucerit cele 14% din Dacia Mare n-a avut nevoie de tălmaci pentru că războaiele dintre daci şi romani au fost războaie fratricide, deci, vorbeau aceeaşi limbă!”

          În altă ordine de idei, Herodot, citat de părintele Nicolae Feier, spunea că „marele neam al tracilor a avut în fruntea celor peste o sută de triburi atestate documentar, o castă preoţească aleasă din rândurile nobilimii militare  pielate numită casta Bessiilor, care trăia în mici comunităţi, retrase, numite Bess-Terr-Ze”, în limba tracă, româna veche, arhaică. Iată că găsim aici, la „începuturile începuturilor” denumirea de Bistriţa. Cei care au venit, după romani aici, au preluat-o de la populaţia rămasă după retragerea lui Aurelian (vezi cartea „Bessii pielaţii daci sau tarabosteşii” de preot profesor Nicolae Feier, Editura Karuna, Bistriţa, 2010).

          Nicolae Iorga ne spune că la „venirea saşilor – hospiter (oaspete), în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, aceştia găsesc în Bistriţa şi împrejurimi sate şi moşii ale călugărilor răsăriteni, ortodocşi, iar actuala Bistriţă se numea Ţara Bessiilor, o localitate rurală numită de ei, după numele locuitorilor „Vall (ach)dorf” (adică satul valah) numit în actele latine „Villa latină”, adică satul latinilor, lângă care ei au întemeiat o localitate rurală cu nume săsesc „Rosemarkt”, după invazia tătară din 1241. Asta duce la concluzia că cei 6014 creştini ucişi aici de către tătari nu erau saşi ci români, deoarece saşii bistriţeni sunt atestaţi aici doar după invitaţia şi privilegiile date de Bela al III-lea, în 1246.

          Coloniştii saşi, aduşi pe teritoriul actual Bistriţa, de la începuturi, s-au comportat dur cu autohtonii  găsiţi pe acest teritoriu, cu românii, dispreţuindu-i! Prin măsuri de tot felul i-au tot împins în afară din casele şi locurile lor.

          Aşa au ajuns românii din Bistriţa să trăiască, după sosirea coloniştilor, „în Hrube”, în partea de sus a oraşului, pe malul drept al râului Bistriţa, aproape de podul Jelnii, zonă cunoscută sub numele de Hrube, pe Valea Ghinzii, ori Valea Jelnii, „peste Podul Budacului” şi să se ocupe cu puţină agricultură, cărăuşii şi arderea cărămizilor ce le erau necesare celor din interior. După transformarea oraşului în cetate, stabilirea românilor ori altor etnii a fost oprită cu severitate!

          Autorii consemnează grupuri tot mai mari de familii româneşti ce se remarcă, cu toate greutăţile, când la răsărit, când la apus de cetate, pe lângă râu, consemnându-le numele ce vin până în zilele noastre.

          În afară de faptul că au fost izgoniţi de pe locurile lor, li s-a interzis şi dreptul de a avea case de cult – biserici.

          Sunt consemnate în carte ca adevărate victorii micile lăcaşuri de cult române, cucerite cu foarte multe sacrificii umane şi materiale.

          În detaliu sunt cuprinse aceste „victorii”, în special după 1700, când lupta românilor, din Bistriţa, pentru o biserică a lor şi pentru accesul tineretului spre şcolile săseşti câştigă teren, urmare a reformelor administrative iniţiate de împăratul Iosif al II-lea (1784).

          Este uluitor efortul autorilor în a nota din arhivele vremii, numele a tot mai mulţi români care „după putinţă” au contribuit la strângerea de fonduri pentru o biserică a lor care să le permită părăsirea mahalalei şi să se apropie de zidul cetăţii.

          Ziua de 21 noiembrie 1794, când are loc hramul noii bisericuţe, construite, constituie o victorie a celor „din sus şi din jos” (Hrube şi de peste Podul Budacului), pentru că în jurul acesteia, apropiată de zidul cetăţii, s-a dezvoltat o şcoală confesională greco-catolică şi un cimitir bisericesc. Până atunci, românii n-aveau nici loc pentru mormânt, cum zice G. Coşbuc.

          Rolul bisericii, al şcolii, cât şi al instrucţiei primite de puţini dintre ei în şcoala săsească au făcut ca ţăranii bistriţeni, cărămidarii şi zidarii să reuşească să cumpere, pe rând, case şi „măierişti” de la saşi şi prin această stratagemă, după 1920, să înceapă să intre în cetate.

          Astfel, în anul 1924, este de remarcat faptul că în cartierul bistriţean Andrei Mureşanu locuiau peste 184 de familii româneşti, multe cu descendenţi până azi, dintre care a avut colegi de liceu, începând din 1953, cel ce scrie aceste rânduri.

          După 1848, când are loc ştergerea iobăgiei, fruntaşii de atunci ai românilor s-au zbătut să creeze instituţii pentru promovarea culturii româneşti şi să o răspândească în păturile largi ale poporului (a românilor bistriţeni).

          Aşa sunt aduse, de către asociaţiile meseriaşilor români din Bistriţa – create înaintea Primului Război Mondial, piesele lui Vasile Alecsandri pentru a fi jucate de tineri bistriţeni în faţa unui public tot mai dornic de cultura sa naţională. Vin astfel, peste Carpaţi, cu diferite ocazii, reţinute şi comentate cu dovezile vremii, de către cei doi autori, personalităţi ale literaturii şi culturii româneşti, cum e cazul lui Alexandru Odobescu, dar şi alţii.

          Intelectualii români, puţini câţi erau, împreună cu meseriaşii, cărămidarii şi ţăranii formează „Reuniunea de cântări din Bistriţa”, care va prezenta, tot mai des, „românilor bistriţeni”, coruri şi poezii româneşti şi va fi ocazia când cântăreţi de peste Carpaţi „vor încălzi sufletele românilor de aici şi-i vor pregăti, în cuget şi simţiri” pentru Unirea cea Mare.

          Cu o supleţe deosebită, autorii cărţii surprind etapă după etapă propăşirea românilor bistriţeni când prezintă „Societatea Fondului de Teatru la Bistriţa” în zilele de 7-8 septembrie 1902.

          Descriind sosirea la Bistriţa a numeroase personalităţi precum Iosif Vulcan de la Oradea, care l-a prezentat şi pe „ilustrul nostru poet George Coşbuc”, Iosif Blaga şi Petre Petrescu de la Braşov, Comitetul de organizare pregăteşte o festivitate ieşită din comun, la care vor participa cu discursuri deosebite atât localnicii, cât şi musafirii. Se simţea, astfel, că a Bistriţa bătea un vânt al dezrobirii.

          Semnificative vor fi manifestaţiile din ziua a doua când românii, ieşind din noua biserică românească, cumpărată (fosta mănăstire a călugărilor minoriţi) îmbrăcaţi în costume naţionale, iar femeile şi fetele şi cu tricolorul românesc, au umplut străzile ce duceau la palatul administrativ (imperial încă), dar nimeni din administraţie n-a îndrăznit (cum scrie Gazeta de Transilvania) să-i bruscheze, cum s-a întâmplat la Braşov şi Blaj.

          Se simte, odată cu începutul secolului XX, că viaţa culturală a românilor bistriţeni se află într-un progres continuu.

          Spre exemplu, în anul 1906, când se împlineau 40 de ani de domnie a regelui Carol I şi 25 de ani de la Proclamarea Regatului României, de la Astra (Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român), în ciuda interdicţiei autorităţilor ungare de a participa la Expoziţia Generală Română de la Bucureşti, un grup de 40 de personalităţi bistriţene şi năsăudene au plecat la Bucureşti, unde au fost aşteptaţi de prietenii năsăudeni şi bucureşteni, fiind glorificate eforturile lor culturale de emancipare, cu toate greutăţile pe care trebuiau să le depăşească.

          După asta, la Bistriţa, care avea de acum şi o tipografie românească, a lui George Mathei, tipograf şi prieten cu G. Coşbuc, continuă manifestările culturale de „Reuniuni la cântări”, culminând cu organizarea, aici, a „Adunării Generale a Astrei” pentru zilele de 20-22 septembrie 1907.

          Cu toate că la începutul sec. XX, eforturile de emancipare ale românilor bistriţeni sunt tot mai îngreunate urmare a măsurilor agresive de marginalizare (spun autorii), iar accesul la funcţii publice era permis doar cu preţul deznaţionalizării, numărul tinerilor români, din cei cu posibilităţi materiale, ce încep să frecventeze învăţământul liceal săsesc, creşte.

          Printre elevii români ce frecventează acest liceu, autorii cărţii remarcă, la început, pe Gheorghe Şincai, iar apoi, între anii 1825-1832, pe viitorul mare poet Andrei Mureşanu, iar mai târziu enumără încă 70 de tineri români care urmează cursurile liceului săsesc, instituţie, de altfel, recunoscută pentru calitatea învăţământului său.

          Pe măsura trecerii anilor, românii bistriţeni se dezvoltă economic, iar tinerii lor câştigă, prin merite, tot mai mult teren pe frontul afirmării naţionale.

          Ajunul Primului Război Mondial prinde şi o societate a românilor bistriţeni în plin proces de emancipare şi cu dorinţe de a se uni cu ţara.

          Autorii surprind ca fapt deosebit vizita particulară a lui I. C. Brătianu cu soţia, din anul 1906, ministru de Interne al Regatului României, ce era dinspre Vatra Dornei, oarecum secretă, la Casina Română şi dorit de protopopul din Mărişel şi în încă câteva localităţi de români. În acest fel, ministrul român ia contact direct cu cei ce doresc unirea.

          Apariţia Casinei Române (care şi-a desfăşurat activitatea în clădirile vecine bisericii greco-catolice) din piaţa Rosemarkt (Unirii de azi) va impulsiona nu numai activităţile culturale ale românilor ci şi pe cele economice, iar în ajunul lui 1918 şi pe cele politice.

          Aici, la Casina Română s-a primit, în 29 octombrie 1918, Sfatul naţional Român. Deci, cu o lună înainte de memorabila zi a decretării unirii cu ţara, la 1 Decembrie 1918.

          Urmare a impulsului dat activităţii de emancipare de către Casina Română, în special în domeniul economic, autorii constată şi evidenţiază că până în 1924 se vor stabili, în cetatea Bistriţei, prin cumpărări de imobile, dar şi unele închirieri, peste 90 de familii de români, printre care aş remarca în mod deosebit, cunoscându-i, pe dr. Budecşan Victor, dr. Moldovan Victor, dr. Mihailaş Victor.

          Evenimentele premergătoare Întâiului Război Mondial vor fi aduse, de acum, la cunoştinţa maselor de români de la Casina Română, care devine centrul activităţii culturale şi politice ale românilor bistriţeni.

          Cei doi autori nu uită să prezinte, asta şi datorită prezenţei temporare a Principelui Carol al II-lea la Bistriţa, un mare capital al domeniilor de vânătoare  ale bistriţenilor; întindere, apartenenţă, atribuire, societăţii de vânat al românilor bistriţeni, arendări de astfel de fonduri etc.

          De asemenea, un  alt mare capitol, de la sfârşitul cărţii, este prezentat în detaliu privind istoria fotbalului din Bistriţa.

          Şi ca o cunună de lauri pentru lucrarea aceasta – „Românii din Bistriţa”, lucrare enciclopedică (într-un final) ei pun în pagină, iniţierea, confecţionarea, amplasarea şi organizarea serbărilor dezvelirii statuii lui Andrei Mureşanu.

          Şi aici ei împart lucrurile în patru:

          - iniţiativa ridicării unei statui, fonduri;

          - oprirea dezvelirii acesteia din cauza vrajbei politice

          - reluarea activităţilor de amplasare în Piaţa Unirii;

          - urmare a Dictatului de la Viena, din 1940, dislocarea şi ducerea secretă a statuii la Sibiu, de unde va fi readusă după război, dar nu va mai fi amplasată în Piaţa Unirii, ci în faţa primăriei Bistriţa, unde hortiştii, în perioada Dictatului, au făcut un soclu unde să fie pus Horty.

***

          Pentru că azi, în societatea noastră, există neînţelegeri, între oamenii actualei clase politice, An Centenar, când ar trebui să fim cel mai uniţi, închei scrisul meu ataşând câteva versuri din poezia „George Coşbuc din Astral către români”, scrise în onoarea poetului şi nepublicate decât volant la membrii „Cluburilor pentru ţară şi neam – regăsirea Daciei”, din cadrul Cercului Militar Bistriţa şi „Speranţa ....” din Josenii Bârgăului, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la venirea pe lume a prinţului:

„Române drag, eu te ştiam şi te mai ştiu poet

Şi asta mama mi-a legat de piept;

• Când eu la stele voi pleca

Tu George, nu uita:

Şi-n vers, ridică-n slăvi şi cântă-ţi Dacia!”

          Şi-n versul următor

          Din Decebal către popor

          Am zis şi este scris.

„Din zei de-am fi coborâtori,

C-o moarte toţi suntem datori;

Dar nu-i tot una Leu să mori

Ori câine-nlănţuit”

Aşa cum alţii ţi-au dorit!

De aceea, astăzi, drept să stai:

Căci tu eşti primul pe acest plai!

Tu eşti aici şi n-ai venit

Nici din Apas nici din Zenit!

Zamolxe aicea te-a sfinţit

Şi-nvaţă-te să fii Unit!

Col. (rtg). Ioan V. Mânzat