CARTEA VREMURILOR APUSE

Pentru a nu lăsa uitării gânduri, evenimente, amintiri şi trăiri de mai demult, Victor Ştir a scris recent cartea „Pajiştea mânzului de cristal”, Editura StudIS, Iaşi, 2016. Dacă se vorbeşte despre o actualitate a textului, aceasta nu se întâlneşte în paginile acestui roman, „ritmuri de iarnă”, cum este subintitulat încă de la bun început. Victor Ştir imaginează chiar o asemănare între un tablou cu o pajişte pe care stă şi paşte liniştit un mânz şi o cuprindere de spaţiu alb în care urmează a se scrie cartea, povestea cu toată îndrăzneala specifică unei asemenea creaţii.
Atenţionarea asupra cheii de lectură soseşte încă de la început, când se spune că acţiunea romanului se petrece într-o ţară imaginară, Ionia, unde oraşele se numesc Ionia şi toate personajele poartă numele Ion şi Ioana. Inventivă această abordare strict scriitoricească, dezminţindu-se imediat perspectiva fictivă, de poveste, prin prezentarea „la cald”, încă, a realităţii dinainte de ’89, ca o temă ce mai atrage cititori cunoscători sau necunoscători ai acelor vremuri.
Romanul lui Victor Ştir e o poveste formată din mai multe poveşti, desprinse din epoci diferite, mergând până departe, cu mărturisiri ale bunicilor şi străbunicilor, preluate de urechile unui urmaş atent şi pasionat de istorii. Relatat succesiv la persoanele întâi şi a treia, ca într-un joc dintre martor şi interpret, romanul capătă astfel prospeţime şi ţine trează lectura de la un capăt la celălalt. De fapt, este vorba despre o arhitectură propusă a fi respectată, în toată desfăşurarea de construcţie a textului. Doar că mulţimea de informaţii, de amintiri şi trăiri, ce vin parcă toate deodată, îl fac pe narator să abandoneze uneori planul şi să lase lucrurile/ rândurile să se mai aşeze şi singure, într-o logică a lor, ce scapă de sub controlul nemijlocit al scriitorului. Este bine, este rău?!... În orice caz, este un experiment la care este supus cititorul, invitat de a călători în timp, împreună cu faptele cărţii.
Tentaţia unui roman scris de un poet are totdeauna unele precauţii. Dintre acestea ar fi căutarea poeziei din textul narativ. Şi există, desigur, cu prisosinţă: disponibilitatea de a descrie, de a compara, de a lăsa mesajul la jumătatea drumului: „Dimineaţa la ora cinci era ziuă şi păsărelele se hârjoneau în pomii care străjuiau blocurile lungi, cenuşii, pe lângă care plopii se ridicau ca nişte imenşi şerpi cu pielea zgrunţuroasă. Frunzele tremurau mişcate de o boare secretă, venind de sus, învăluind crengile ca o ceaţă discretă, dar cu destulă putere.” Aşa începe cartea, ca o introducere liniştită, statică şi paşnică, numai bună de spus poveşti de altădată. Pe lângă poezia prezentă în carte, există şi puseuri de filosofie, tot specifice gânditorului de la... „Mesagerul”, ziar la care lucrează Victor Ştir. Cu trimiteri către realitatea imediată sau îndepărtată, ele asigură partea de meditaţii, destul de bine reprezentată şi ea în carte: „Cine poate şti mecanismele creierului? Unii spun că gândirea curge prin noi, alţii că efectiv noi am produce-o. Fără a şti cum.” Lucrurile se complică printr-o serie de episoade care intervin în discursul aşa-dorit organizat al scriitorului. Se găsesc în cartea aceasta o mulţime de ingrediente din reţetarul de alcătuire a unei opere, încât nu e prea străină ideea cum că din fiecare s-ar mai fi putut naşte o carte, ca un fascicul de raze. Referirea priveşte, de exemplu, situaţia în care la baza unui text stă un manuscris găsit, la care se face referire. Aici este vorba despre „Monadologia”, o lucrare împrumutată de la un filosof ce încerca să scrie un eseu despre lumină şi ochi. Apoi, viaţa din istoria comunistă este o altă sursă de investigaţie romanescă, cu biroul de partid, Europa liberă, Radio şanţ, raţia alimentară.
Peste toate aceste fragmente de roman în roman, imaginea bunicului deţine un loc important şi privilegiat, ca un fel de girant al sensibilităţii scriitorului: „bunicul meu pe care îl iubeam mai mult decât pe oricare alt om din lume”.
Dincolo de mărturii ale vremurilor ce au fost, „Pajiştea mânzului de cristal” oferă şi imaginea unui personaj, nebun, ca toată nebunia în care a trăit, şi din care multe au fost înţelese, şi mai multe au rămas ne-înţelese, într-o înţelepciune simplă, de multe ori nerostită.
Romanul de acum al lui Victor Ştir este o creaţie de maturitate, ce are în centru destinul unui personaj, dar care excelează prin suficiente stări de meditaţie generate de un timp în care literatura, ca multe alte lucruri, nu era la liber şi nu se putea scrie orice. Frumosul şi metaforicul titlu, „Pajiştea mânzului de cristal” , concurează la o imagine a însăşi ideii de literatură.