La noi

Caznele (1)

Moto: „Cu adevărat, suferința nu se strigă.”
Valeria Florea-Dascăl

Pregătind comentariul la volumul „Caznele” (2015) al scriitoarei de la Chișinău Valeria -Florea Dascăl (după un preambul publicat în „Răsunetul” ceva mai devreme), mi-am dat seama că această vocabulă nu are referire doar la suferințele românilor, de dincolo de Prut, de când au căzut sub cizmă sovietică; a fost „căznită” uneori și viața autoarei, de la începutul ei până azi, dar și îndârjirea ei de a parcurge, cum menționează pe foaia de titlu, dosarele „desecretizate ale victimelor regimului comunist” și de a asculta mărturiile „persoanelor supuse represaliilor”.
Titlul cărții este (îți dai seama la sfârșitul lecturii ei) tulburător de inspirat. O primă accepție dicționarele noastre o dau cu referire la suferința fizică: tortură, chinuire a vinovatului (sau a presupusului vinovat), supliciu. O accepție „mai blândă” pentru „caznă”: trudă, osteneală, străduință.
Destinele cercetate de scriitoare țin de primul compartiment semantic. (E interesant de observat că acest cuvânt e de origine slavă. Și cine e cel mai lățit popor de origine slavă ? „norodul” rus. Numai că rusul de rând sau cel școlit nu ei sunt de vină pentru „caznele” săvârșite asupra atâtor popoare, ci instituțiile opresive ale regimurilor țaristo-staliniste.
E în cartea aceasta o năvală de nume, de oameni, familii, neamuri care de-a lungul vremii au supraviețuit, au nădăjduit, au iubit, s-au întristat, s-au veselit – au trăit ! – sub același miraj, sugerează sau o spune direct Valeria Florea -Dascăl: „Dorul de libertate”.
Mie, cititorul, mi-e aproape imposibil să reiau mental „caznele” lor, a acestor „oameni care au trecut printr-o mare cumpănă”, atât în propria lor ogradă, cât mai ales în închisori, în lagăre de muncă dezumanizantă; aceasta pentru că doreau libertate națională și urau comunismul. De altfel, una din impresiile stăruitoare ale cercetătoarei este că „dosarele erau fabricate pe același calapod.”
Parcurgând aceste pagini, se poate remarca echilibrul atent al autoarei (în alternanța obiectiv- subiectiv) privind abordarea, selecția faptelor, comentarea lor. Cercetarea dosarelor de arhivă capătă adesea aspect de narațiune nonfictivă, în care un personaj e „vinovatul”, al doilea, investigatorul și cititorul însuși e chemat în postură de personaj rezoner. De asemenea, e evident ochiul de prozator psihanalitic: „Pe primele două pagini el /deținutul – n.n./ a ținut rândul, însă pe cea de a treia rândurile au prins a fugi la vale, ceea ce denotă starea depresivă a petiționarului.” Nu i-a fost ușor doamnei Florea -Dascăl să parcurgă filele de arhivă. La un moment dat, chiar mărturisește cum, scriind la computer, încărcătura afectivă devenise așa de mare încât i-au dat lacrimile. Dar și-a amintit îndată de spusele mamei (ambii părinți au trecut și ei prin calvarul deportării): „Să plângi, dar să nu te vadă nimeni.”
Rezum doar o secvență desfășurată în carte. În 1940 tatăl Anei a fost arestat și închis în ajunul nunții ei (refuzase să cedeze casa unui funcționar sovietic). A doua zi nunta a avut loc, totuși. Ana purta o rochie proprie, albă. Cele două adjective sunt semnificative pentru condițiile de trai ale basarabenilor de atunci: Foarte puține mirese dintr-o localitate își puteau permite să aibă o rochie proprie pentru acest eveniment familial. Era albă, pentru că fusese confecționată din… pânză de ștergare. Nici azi ea nu știe dacă părintele ei a reușit s-o vadă mireasă, de acolo, de undeva, unde fusese ținut sub arest. Nu-și va mai vedea tatăl niciodată, iar mama va muri mai târziu, într-o pușcărie ridicată de sovietici în… Valea Norocului (Abuzul, cruzimea, nedreptatea trebuiau însoțite – nu-i așa? - și de cinism).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5