Filosofie și (ne)credință

Ce gândește Dumnezeu - Puțină teologie” de G. Liiceanu sau ce gândește firul de nisip despre Creatorul Universului

     ,,Nu se cuvine,  la vârsta  dumitale (80 de ani n.n.), să iei numele lui Dumnezeu în deșert.”

                                                                              (Un ierarh)

      Este foarte greu să ne dăm seama ce gândește o persoană de lângă noi. Spiritul nostru este închis într-un corp și pentru a intercomunica, ni s-a dat cuvântul. Vorbim, urechea recepționează, iar cerebelul descifrează. Ne mirăm când nimerim  ceva din cugetarea altora.

       A spune însă public, într-un titlu de carte, că tu știi ce gândește Dumnezeu, adică ceea ce nu știu îngerii, heruvimii, serafimii și marile puteri cerești, este o dovadă pantagruelică de orgoliu, autoidolatrie, frizând chiar folia. Sigmund Freud spunea odată: ,,Primul simptom al prostiei unui om este lipsa de rușine”.

       În spațiul românesc nu au prea existat personalități care să pună sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu sau să atace credința milenară a neamului , credință fără de care n-am fi existat azi ca popor. Nici comuniștii, a căror ideologie era fățiș atee, nu au îngăduit să fie atacată Biserica în mod deschis, recunoscându-i rolul moral și preferând o educație ateistă prin școală și  alte proceduri mai insidioase.

       Ei bine, acum, în democrație, avem un caz pe care mai zilele trecute l-am elogiat, fiindcă s-a aplecat asupra condiției umane,a umanității și s-a declarat nemulțumit de ambele, ceea ce este parțial pozitiv. Ei bine, când abordează lucruri mai înalte, teologice, dovedește un dezastru al minții, pe care ar vrea să-l impună și altora.

       Se știe că atunci când ne apropiem de apusul vieții, devenim mai căutători de Dumnezeu, mai înțelepți, ca și cum în resorturile sale profunde, sufletul omenesc știe că în starea în care ne va afla sfârșitul, în aceea vom fi judecați. Acest sindrom benefic este evident și la dl G. Liiceanu (80 de ani-n.n.), dar antecedentele proprii îi distorsionează căutarea spre elucubrații .

             Din păcate, într-o sete disperată de a se face  vizibil cu orice preț, filosoful român pune sub semnul întrebării felul în care credem noi, ceilalți 85-90%, oferindu-ne în contrapondere, propriile neputințe spirituale raționaliste: ,,Un Dumnezeu nu cum ni-l propun alții să credem, ci cum îl cred Eu”- afirmă dânsul plin de orgoliu. Dar pentru ce v-am crede?  Suntem oare atât de naivi încât să credem  orice ne propune un ins Y sau ceea ce cred popoare și continente întregi de mii de ani?

        Adevărata știință și cunoaștere sunt prudente, știu că ceea ce credem azi, mâine poate fi altfel sau chiar în opunere și foarte puțin.

       ,,Mă simt ca un copil care stă la malul mării și mai  descoperă câte o scoică sao o mărgea, în timp ce   marele oceamn al cunoașterii zace nedescoperit   înaintea mea” - spunea Isaac Newton

      Cunoașterea noastră științifică e abia o picătură;         restul...un ocean. (Fr. Marie-Arouet Voltaire)

       Se știe că, G Liiceanu, împreună cu Adrian Pleșu, au condus Editura Politică din vremea lui Ceaușescu, doar că al doilea e azi un om credincios, iar domnia sa  (unii îi zic Liiceheanu), un monument de găunoasă autoidolatrie. La noi, ca și în restul Europei,  clasa neomarxiștilor, poartă un autentic război cultural, ale cărui scopuri și teme sunt relativizarea marilor adevăruri, a tradițiilor naționale, discreditarea ideii de divinitate, promovarea sexualismului, discreditarea morală a unor segmente cât mai mari din societate, fetișizarea adevăratei culturi etc.

       Din aceste miasme ideologice răsar patapievicii vremii noastre, care spun că ,,Româna este limba pe care trebuie să încetăm să o mai vorbim sau să o folosim  numai pentru înjurături” (HR Patapievici, Politice, Ed. Humanitas). Aceștia sunt ,,marii noștri scriitori” de azi, demni de Nobel, zice-se.

             Gabriel Liiceanu își face reclamă cărții prin metrou, dă interviuri grămadă în librării, pe Youtube, să-l vadă lumea. Se prăpădește după faimă. Știe că ultragiază bunul simț, dar vrea să-și impună păguboasele eresuri masei imense de ,,prostime”.

      Ca și Voltaire, recunoaște necesitatea de a avea un Dumnezeu, căci spune:  ,,Vai de omul care nu are niciun Dumnezeu! Acela nu are niciun ideal.” Cu astucie, îl delocalizează pe Dumnezeu, făcându-l ipotetic: ,,Dumnezeu este infinitul din noi”  etc., etc., ceva în spațiul dintre zero și nimic.

       Ideile nu sunt ale dumisale, ci le preia de ici și colo, cu deosebire de la Ralph Waldo Emerson(1803-1882), cel care susținea similar, că ,,divinul este în noi”, iar pe IISUS HRISTOS îl vedea ca pe ,,un om cu totul deosebit” , dar negându-i diviniatea. Și Emerson voia un om ,,autonom”, de fapt un om despărțit de Dumnezeu. La rândul lui, Emerson a preluat din ateismul iluminist al lui Montaigne. Filosoful român  vinde cârpe vechi în ambalaj de plastic, ca fiind ,,de firmă”.

            Divinitatea supremă este percepută ca o iluzie a spiritului nostru, ,,care ne însoțește, de când a apărut omul” și...-atenție; ,,va dispare odată cu ieșirea omului de pe scenă” (scena lumii-n.n.).

         Autorul știe, (citindu-l pe Fericitul Augustin) că ideea de divinitate este sădită în mintea noastră de când am fost creați: ,,de când a apărut omul”. Știe (de la Plutarh) că cele mai înapoiate triburi și primitivii din  toate timpurile au avut mereu ideea de dumnezeire. ,,N-aveau garduri, nici  cetăți, bani, nu știau de comerț, dar o idee despre dumnezeire tot aveau.”  Presupune însă că Dumnezeu e ceva apărut în noi undeva, hocus-pocus, pe scara evoluției umane, fără a se declara cumva darwinist sau aderent la alte curente. De aceea facea afirmația halucinantă din  ,,ISUS AL MEU” , Dumnezeu este un onament al lui IISUS, iar lumea nu are nevoie de IISUS, ci de ornament” adică de un Dumnezeu iluzoriu, ireal, fără consistența personalității și calitatea de Creator Atotputernic al Universului.

           Stăm să pierim de curiozitate, domnule Liiceanu. Povestiți-ne! Din ce tufiș o mai fi apărut deci omul? Din ce amebă, râmă sau de pe care crengi? Sau l-o fi creat acel Dumnezeu -iluzie pe care ni-l propuneți? 

       Și... ,,vom ieșim din scenă” (omenirea)? Așa, ca un actor care se dă după cortină după ce și-a jucat rolul?  Mirobolantul autor știe că ,, dacă am avut un început, trebuie să fie și un sfârșit” (noutate veche încă la romani).

       Cât despre IISUS HRISTOS, pe care îl ortografiază hulitor cu un singur ,,I”, spune și aici că ,,este cel mai strălucit exemplar al speciei umane”. Atunci ce rost are afirmația stupidă că ,,omenirea nu are nevoie de IISUS, ci de  ornament” (adică o idee confuză de Dumnezeu-n.n.)? Îl admiră cu entuziasm, ca și în cartea dintâi, ,,ISUS(sic!) al meu,” dar nu-i recunoaște dumnezeirea, ci numai umanitatea. Ca și Lev Tolstoi, nu pricepe și nu poate accepta minunile, fiindcă nu posedă decât rațiunea la îndemână, ori credința permite rațiunii să accepte și  să  înțeleagă și cele nevăzute sau inaccesibile momentan rațiunii. Lasă loc intuiției în cercetare, ca un prețios instrument.

            Cu rațiunea proprie, căreia îi acordă mult credit, Gabriel Liiceanu formulează despre dumnezeirea lui IISUS niște ipoteze, despre care recunoaște că nu au piloni  de credibilitate.

       Cică ,,ideea de dumnezeire i-a venit în minte (sic!) Domnului IISUS treptat”, iar când Petru a făcut mărturisirea din Cezareea lui Filip, ,,Iisus s-a  bucurat”. Și că abia în Evanghelia după Ioan, IISUS se arată ca Fiu al lui Dumnezeu...   

              Dovedind nu  puțină teologie, ci o slabă și distorsionată ,teologie”, Gabriel Liiceanu o fi uitat că Evanghelistul Luca, cel care ne-a comunicat multe lucruri neștiute, auzite și de la Preacurata Fecioară, că,  la 12 ani, copilul IISUS  știa că este Fiul Tatălui ceresc. Asta le-a spus-o Maicii sale și dreptului Iosif, când L-au aflat la Templu (Luca,2.41-50):  ,,Nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuia să fiu?” Iar în primele trei Evanghelii, adeseori avem afirmația:  ,,Eu și Tatăl una suntem”.

       G Liiceanu se prăpădește de ,,grijă” pentru ,,viitorul neamului ” și are un suveran dispreț pentru norodul care se grămădește în pelerinaje și la moaștele sfinților, ,,care se târăște după sfinți”; disprețul pentru babele care sărută afectuos icoanele...

       Și nu știe marele filosof și om de cultură că pentru acești mulți, modești, blânzi și credincioși, care formează Biserica neamului românesc  ține Dumnezeu neamul nostru românesc. Da, ne târâm după sfinți, pentru că și Hristos a fost târât și batjocorit. Suferim și noi puțin în această lume, împreună cu El. Abia imităm cele ce El a suferit.

       Mergeți, domnule Liiceanu la piață și mirați-vă de un fagure de miere cu forme superbe poligonale, toate de aceeași mărime, pline de miere aurie. Nu vedeți opera lui Dumnezeu, care le-a învățat să facă miere și fagurii aceia uluitori! Rațiunea dv nu știe să facă ceva dulce decât din sfeclă și o rafinează, o dă cu oase moarte calcinate și obține zahăr. Apoi vin doctorii și scriu pe produsul dv.: ,,Toxic. Cel mai dăunător produs pentru sănătate”. Mierea stă însă fără capac în bucătărie și sute de ani nealterată. Cum de nu vedeți opera lui Dumnezeu, care e viu, ne-a dat o Carte, ne vorbește, ne salvează când îl chemăm.

       Haideți cu noi să privim în august cum se adună rândunelele cu zecile pe sârme și povestesc cu puii lor cum vor pleca în Tunisia, Algeria, peste Mediterana. Fără busolă, sextante și hărți. Și ajung nu doar în Tunisia și Algeria, ci chiar la cuiburile lor, unde au mai fost. Iar când pleacă, ciorile, da, ciorile, le conduc până la Atena și Tirana, la țărmul Mediteranei, unde le urează drum bun. Cum nu vedeți opera unui Dumnezeu desăvârșit în Putere și Înțelepciune? Cine le-a învățat pe rândunele, berze etc:? Și pe ciori omenia și ospitalitatea?

       Luați domnia voastră o barcă și porniți peste Mediterana, vedeți, o să nimeriți Tunisia?

       Când vedeți  un automobil superb, ce ziceți? Mă, ce mașină au făcut nemții ăștia! Nu?

       Scrieți altceva, domnule Gabriel Liiceanu! Sabordați alte teme, fiindcă aici v-ați dat măsura a tot ce aveați stupid prin cotloanele gândirii dv. ,,teologice”. Nu e de mintea domniei voastre Teologia. Nu e de mirare, vorba lui Eminescu, pentru că ,,poate nu vi-i croit capul pentru asemenea lucruri înalte”  și ne demonstrați de fapt, cum diavolul îți cere întâi pălăria, apoi haina, apoi cămașa, apoi pielea și, în sfârșit sufletul.

       Cât despre disprețul dv. față de ,,babe și inculți” vom cita pe Petre Țuțea (apud Active News):

       ,,O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în Biserică, față de un Laureat de Premiu Nobel ateu – baba e OM, iar laureatul de Premiu Nobel ateu e dihor, iar ca ateu, așa moare, ca dihor.”

 

Comentarii

05/12/22 08:57
Elvis

gabriel liicheanu, să ne rugăm pentru el,Dumnezeu să-l ierte.

05/12/22 08:59
Elvis

gabriel liicheanu, să ne rugăm pentru el,Dumnezeu să-l ierte.

05/12/22 10:38
George Carp

Remarcabil articol domnule profesor Vasile Găurean! Păcat de marele filosof și om de cultură Gabriel Liiceanu care îmbătrânește rătăcit!

05/12/22 13:57
Note de lectură

Din textul de mai sus aflăm cu surprindere că Gabriel Liiceanu este un Găunos. Și, atenție, acest lucru ni-l spune unul care se cheamă Găurean!

05/12/22 14:07
Iuliu

Motto:
"„Teologia are nevoie de filosofie, pentru că teologia gândește credința,
iar gândirea în activitatea sa folosește concepte și limbaje filosofice”.
(Wilhelm Dancă-Facultatea de Teologie Romano-Catolică , Bucuresti)

Noua carte a lui Gabriel Liiceanu, intitulată retoric "Ce gândește Dumnezeu?- Puțină teologie", a creat numeroase controverse atât in lumea clericilor cât si in lumea laică.
Scriitoarea Tatiana Niculescu a făcut o excelenta analiza asupra cartii lui Gabriel Liiceanu, in care, incă de la inceput se spune: "S-ar putea crede că, încă din titlu, în noua carte a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, se semețește și se autodemască o mare vanitate: știe el, Liiceanu, ce gândește Dumnezeu și o să ne spună și nouă!, ar zice un cititor pripit. Titlul este însă ironic și e o parafrază la un titlu gazetăresc dintr-o schiță a lui Caragiale. Chestiunea e explicată, de altfel, în primele pagini ale cărții. Sensul titlului este că, în elanul diverselor lor raportări la Dumnezeu, mulți oameni chiar ajung să creadă că dețin cheia gândirii Lui și, de vreme ce știu ce gândește El, nu au decât să supună lumea propriilor fantasme. Titlul, precum cartea, este despre ce gândește Gabriel Liiceanu, cu modestie (puțină teologie), despre Dumnezeu."
(Vezi: https://www.contributors.ro/ce-gandeste-dumnezeu-putina-teologie-note-de...)
O altă abordare critică il pune la punct pe autorul cărtii intrebandu-l direct: "Ce cauți tu cu ”puțină teologie” să-l chemi pe Procust să te ajute și într-un orgoliu ridicol să-l chemi pe Dumnezeu la examinarea anuală? Crezi, ori nu crezi în El, ca realitate transcendentă pentru a-L examina, trebuie să ai instrumentele de operație pe care logica te obligă să le folosești.", după care continuă astfel:
"Cantitatea de <puțină teologie> nu te scuză de ceeace poți debita, sau delira, în numele unei discipline. Teologia implică relația cu un ”Theos” pe care un ateu îl găsește motiv hilar de a-i reduce țărmurile cognitive la o biată mlăștinuță cu ”puțină teologie”. În sensul real și profund, teologia este nu un manual pentru examen, ci este trăire a Logosului, în acest sens vorbind de ”îngerii care teologhisesc despre El”, adică cresc și se hrănesc din abisul Logosului, ca Dumnezeu-Cuvântul.

05/12/22 14:26
Județul habotnicilor

M-am născut în Țara Brotnicilor și trăiesc în județul habotnicilor. Je suis roumain și, vorba lui Cioran: il faut le payer. Ei bine, la Bistrița se plătește cu vârf și îndesat.

06/12/22 18:02
Rus Augustin

„Dacă tăceai ... filozof rămâneai”

07/12/22 09:55
un cititor

Am încercat să fac și eu... un mic comentariu, dar cineva m-a lovit peste taste și textul a sărit nu știu unde... Deci: e și G. Liiceanu într-o anumită derivă, dar nu absolută, deși riscul există... Faptul că scrie mai multe cărți despre relația lui cu divinitatea e semn că e - încă - în căutarea acesteia, deși ar fi trebuit s-o fi găsit deja. Nu-i târziu, tâlharul de pe cruce a avut mai mult timp la dispoziție. Nu cred că Liiceanu este ateu, poate că încă nu știe ce e, dar are dreptul să se explice, să se caute și cred că, de fapt, asta face. Orgolios fiind - și filosof - o face în cărți. Că doar știe scrie.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5