Cinci zile, altfel (3)

Spre deosebire de scurtul popas la Cernăuți, în urmă cu nu multă vreme, acum am avut timp de pas lejer prin urbe, de informații și revelații.
Consemnat documentar de pe vremea lui Alexandru cel Bun, locul acesta de suflete românești a purces secole sub oblăduire moldovenească, până când a fost râvnit de împăratul Austriei și a rămas sub mustățile lui două secole. Nu a fost rău – aveam să constat, prin ceea ce a rămas de atunci. După 22 de ani de trai în România Întregită, hrăpărețul Stalin a pus cizma (1940) pe jumătatea de nord a Bucovinei, iar după destrămarea Uniunii Sovietice, uite-așa Cernăuțiul a rămas azi sub crinolina nu tocmai respirabilă a Ucrainei.
Ce au construit aici austriecii e de mirare admirativă, (clădiri și străzi vieneze), dar desigur că au făcut-o nu de dragul băștinașilor și nu pentru un timp trecător, ci pentru trăinicia lor pe aceste meleaguri. Numai că, iată, „eternitatea” lor a durat… două secole, până în 1918, când cu destrămarea imperiului dualist al concubinajului dintre epuizata Viena și fudula Budapesta.
Potrivit recensământului din 2001, dintr-un sfert de milion de cernăuțeni 15 mii s-au declarat români; adică atâția mai rămăseseră (sau… rezistaseră?). Singurul… consecvent a fost / a rămas și va rămâne: Prutul; care trece prin / pe lângă Cernăuți. Zic așa pentru că, după ce a îndrăznit să izvorască din Carpații Păduroși, inițial, Prutul a luat-o spre… est, însă, intuind că, peste cine știe cât timp planetar, acolo va da de Marea Rusie, a cârmit-o în jos, coborând în căutarea Mamei Dunărea. Dar, bietul de el, n-avea cum să prevadă că vitregiile istoriei îl va transforma, la sfârșitul mileniului II (…omenesc), în graniță, flancat de… mângâietoarea sârmă ghimpată.
Eu m-am simțit aici mândru dintr-un motiv pe care numai noi, românii, îl putem avea. Căci, pentru noi, Cernăuți înseamnă întâi de toate Eminescu (și se știe prea bine de ce). Dar nu numai pentru noi, căci e prea mare personalitatea sa, cel puțin în spațiu european, încât numele lui să fie marginalizat, obstrucționat. Așa că m-am bucurat să revăd în plin centrul orașului sediul Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” (unde s-a desfășurat episodul trei al Simpozionului nostru), strada Mihai Eminescu și delicata statuie în bronz a poetului nostru național, căreia i-a fost anume destinată o piațetă.
În serialul comunicărilor științifice, s-a vorbit despre populația regiunii Cernăuți în perioada 194o-2001, ipostaze ale naționalismului în cazul societăților studențești din Bucovina habsburgică și nu pot să nu nominalizez înalta calitate a intervențiilor familiei ieșene Iulian Cătălin Dănilă și Irina Zamfira Dănilă. Cel dintâi, vorbind despre personalități culturale cernăuțene și rolul lor în afirmarea identității naționale, oprindu-se îndeosebi asupra lui Ciprian Porumbescu (ne aflam în sala în care acesta a chiar concertat!), iar Doamna Dănilă a prelungit parcă traseul documentar al antevorbitorului cu tema „Rolul muzicii în păstrarea identității naționale la Cernăuți în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”.
Încheierea discursului a fost neașteptată și a ridicat sala în picioare când a deschis un aparat electronic cu imnul „Trei culori”. Mărturisesc că nu m-am ferit să-mi ascund lacrimile de pe obraji.
A urmat, ca un corolar, un cor al Societății, din ale cărui texte nu se poate să nu remarc versuri, cuvinte de genul: „Bucovină, plai de soare / Ne-au călcat rușii-n picioare”; sau „Bucovină, / Bucovină, / Dușmanii te sugrumă”; „Să trăiască România și al ei tricolor”. „Dușmanul privind-o mâine, va tremura”.
Tot acolo s-a întâmplat o secvență dialogală tristă (cel puțin!). Din delegația noastră făcea parte și energica, generoasa în optimism doamnă Maria Graur-Crețu, directoarea publicației românești „Mesagerul de Covasna”. Luase cu ea un geamantan cu numere din acest ziar, inclusiv unul proaspăt, aniversar, căci se împlinesc șapte ani de la apariția lui în acea zonă atât de tensionată.
Unul dintre românii cernăuțeni (s-a văzut îndată că știe ce știe)i-a spus: „Doamnă, noi suntem minoritari în țară străină, voi sunteți minoritari în propria voastră țară… Curaj! Fiți puternici!”… Dumnezeule! Acolo, la Cernăuți, îndemn către românii din România…
Și, afară, alături, pe acoperișul clădirii Primăriei ucrainiene (cu litere din alfabetul latin, nu rusesc!), îndemnul „Viribus unitis!” („Prin forțe unite”). Scuze: Cinism? Care forțe? Ale cui? Sau: Împotriva cui?
Vocabula aceasta s-a potrivit seara, în Ținutul Herței, când am fost întâmpinați de reprezentanții raionului Herța. Întâlnirea a avut loc în Biserica Sf. Spiridon. Originală întrevedere. Șeful administrației raionale ni s-a adresat uimitor: „Mă mândresc să conduc cel mai românesc raion din lume!”
Așa am aflat că în acest spațiu ucrainean (35 de mii de locuitori) funcționează 24 de școli cu predare în limba română. Așa că, a fost un prilej bucuros să pot oferi profesoarei Ileana Apetri, din partea Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud (director, Ioan Pintea), un set de 10 volume prilejuite de recenta aniversare a celor 150 de ani de la nașterea Bardului de la Hordou.
La întoarcere, chiar noapte fiind, am putut remarca faptul că nu puține dintre casele ridicate de gospodari în satele străbătute de noi sunt relativ recent înălțate și arătoase. Semn de prosperitate.