Citirea în duh

În faţa Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga: „Deschide ochii inimii mele ca să înţeleg şi să plinesc voia Ta… luminează ochii mei cu lumina Ta”, iar Sfântul Efrem Sirul ne sfătuia: „Înaintea citirii roagă-L şi imploră-L pe Dumnezeu să ţi se descopere”. Iată prima şi fundamentala atitudine pentru oricine se pregăteşte să citească Scriptura: cererea ca Duhul lui Dumnezeu să vină şi să lumineze întreaga noastră fiinţă pentru a fi cu putinţă întâlnirea cu Domnul. Realitatea noastră este de fapt aceea a unor oameni orbi ce trebuie călăuziţi în faţa cărţii: „Doamne, fă ca să văd”, „Doamne, deschide ochii şi inima mea”. Lectura trebuie făcută în dimensiunea pnevmatică a Bisericii, a Tradiţiei apostolice, altfel se ajunge la erezie, se iese din duhul Scripturii, ajungându-se la rătăcire.

Duhul Sfânt a lucrat mereu în sfinţii scriitori dând naştere textelor sfinte. Acelaşi Duh lucrează şi azi asupra celui ce citeşte Scripturile şi numai prezenţa Sa asigură faptul că lectura va deveni duh, doar El asigură o tinereţe perenă a textelor scripturistice. Scriptura devine Cuvânt fecund numai dacă Duhul lui Dumnezeu îl însufleţeşte pe cel ce o citeşte. Duhul este Cel care a creat Cuvântul şi nu-l părăseşte în drumul său în istorie, ci îl face din nou Cuvânt viu în cel care-l ascultă.

Sfântul Grigorie cel Mare spune că: „Acelaşi Duh care a atins inima profetului, atinge inima cititorului”. Este important ca Scripturile să fie citite prin intermediul aceluiaşi Duh Sfânt în care au fost scrise. Monahii athoniţi vorbesc despre timiditatea ce trebuie să existe în relaţia discretă cu Duhul; „cu Duhul trebuie să ne comportăm ca şi cu un porumbel care se apropie de noi cu atât mai mult cu cât suntem mai liniştiţi, nemişcaţi şi docili în aşteptarea lui.

Ridicarea mâinilor era gestul de rugăciune ebraic şi el dorea să însemne toc mai această desprindere prin înălţare: „Către Tine, Doamne, înalţ inima mea” (Psalmul 25,1). Astfel şi expresia „Sus să avem inimile” din Sfânta Liturghie este chemare la ieşirea din noi înşine pentru a ne concentra mai mult asupra lui Hristos. Întreaga noastră fiinţă trebuie să tindă spre Cel de Sus, către Cel Preaînalt, trebuie să se lase atrasă de Cuvântul Său. Când se vorbeşte despre înălţarea inimii, aceasta vrea să însemne o tensiune către Dumnezeu iar nu un extaz sentimental. A ne înălţa inima înseamnă a intra în mişcarea de atracţie pe care Dumnezeu o exercită asupra noastră, a ne lăsa împinşi de Duhul.

Prin urmare, dacă cerem Duhul Sfânt, dacă ne deschidem Lui, vom primi cu siguranţă luminarea necesară pentru a citi şi mai ales pentru a înţelege sensul autentic al textelor sfinte.