Cleopatra Lorinţiu :” Suntem acasă numai în limba română…”

-Bine aţi revenit acasă, doamna Cleopatra Lorinţiu.

- Bun găsit Menut Maximinan şi tuturor cititorilor tăi. Observ cu satisfacţie faptul că la noi ,la Bistriţa-Năsăud, mai rezistă această dorinţă de a afla ce mai fac unii, alţii şi că demonul cumplit al indiferenţei nu a reuşit să roadă chiar totul!

- De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură?

- Întrebarea asta îmi place poate pentru că îmi gâdilă orgoliul, acela, ascuns, evident, acela pe care nu îl mărturisim . Sincer, de când mă ştiu, numai la asta m-am gândit, la literatură, şi poate cu atâta obstinaţie încât uneori chiar m-am depărtat de ea, de dragul ei. Am înţeles un pic mai târziu, la anii maturităţii, că există contexte favorabile, că există întâmplări parcă gata scrise dinainte şi că toate se petrec cumva, adeseori fără să le putem controla. Cum şi tu eşti scriitor, ştii că literatura te cere ea, te cheamă, te somează , te ademeneşte, te domină până la urmă şi că nu poţi decât să i te supui. Totuşi, trebuie să spun că pe parcursul vieţii mele, pedeapsa a fost aceea că mai tot timpul a trebuit, am fost obligată de situaţii de viaţă, să fac tot felul de lucruri « pe lângă literatură » dar nu înlăuntrul ei. La asta m-a obligat existenţa, viaţa socială, nevoia de a supravieţui, familia, existenţa copiilor şi pe undeva propriile mele laşităţi. Sunt scriitori români contemporani care au avut forţa şi determinarea să-şi conducă barca vieţii în aşa fel încât să fie « numai în literatură » şi pentru asta, să recunoaştem, starea lucrurilor de dinainte de optzeci şi nouă, a fost prielnică. Iau exemple la întâmplare, exemple de autori pe care îi iubesc precum Nichita Stănescu,Cezar Baltag, Marius Robescu sau Ana Blandiana….Totul în viaţa lor a fost literatură. Ei au ştiut, au putut şi au fost ajutaţi de un context . Un context, care, culmea, părea nefavorabil ! Cum ar putea trăi tinerii autori de astăzi numai din poezie ( asta în cazul în care nu au alte surse de trai !) mi-e greu de spus… Dar ca să simplific răspunsul, « m-am contopit cu literatura » cum frumos spuneţi, chiar când viaţa mea propriu-zisă era cu totul altceva căci am avut această tentaţie de a vedea totul prin prisma ei. Nu zic acum că e nici bine, nici rău. Constat. Poate vă amintiţi sau aţi urmărit, există un serial tv la modă acum, NCIS (Naval Criminal Investigative Service) , evident un serial american, şi în serialul ăsta, un personaj care este agent , personajul Anthony Di Nozzo interpretat de actorul Michael Weatherly, are mania filmelor, obsesia lor, a cinema-ului. Orice întâmplare din viaţa şi profesia lui îi aminteşte o scenă de film, un personaj, o situaţie din această dublă realitate. Asta e probabil… contopirea cu o artă ! Să te obsedeze non stop.

-Prima întâlnire cu un scriitor. Unde a fost?

- Cred că la Bistriţa, prin anii şaptezeci dar fiind vorba de un grup de scriitori, sincer nu îmi aduc bine aminte. Cred că erau scriitori clujeni. Prima întâlnire nu m-a impresionat în nici un fel, ca urmare am şi uitat-o, îmi pare rău că te dezamăgesc.

-Susţin instituţiile de cultură scriitorii ?

-Mă amuză cum sari de la una la alta. Evident că nu. Sau, nu pot să spun despre mine aşa ceva. Ultima oară când am simţit un mic ajutor a fost în 2002 când o carte de poeme a mea, e vorba despre « Simplă suflare » într-o ediţie bilingvă româno-franceză, a primit o mică subvenţie din partea Ministerului Culturii, din păcate cartea nu a fost difuzată, nu s-a găsit prin librării, cam cum e stilul de apariţie acum. Există mari trusturi care ştiu să domine piaţa iar majoritatea scriitorilor sunt în afara acestor ţesături de interese. Te trezeşti cu o carte de bucate difuzată în toate chioşcurile din ţară dar cărţile memorabile nu le găseşti pe nicăieri. În afară de asta, există un fel de război câştigat dinainte de unii autori care au la picioare lor sisteme editoriale măreţe, de difuzare şi de susţinere. Asta le crează impresia atotputerniciei lor. Dar e numai o impresie …. Aceşti autori uită că se întâmplă şi azi ca şi în anii cincizeci sau în anii şaptezeci…Fără supărare … hai să recunoaştem ! Cărţi impuse de propaganda sovietică se găseau peste tot, scriitori ca Rebreanu sau Blaga sau Cioran nu erau publicaţiba chiar interzişi. Ei şi ? Nu sunt ei cei care au rezistat şi au marcat epoca ? Sau în anii şaptezeci –optzeci, cât de greu pătrundea un Daniel Turcea în paginile revistelor, ca să nu mai zic că a reuşit să publice doar un volum, Epifania, şi cum se găseau peste tot cărţile lui Zaharia Stancu sau Tiberiu Utan sau Violeta Zamfirescu, nu vreau să dau nume căci nu stigmatizez pe nimeni, nu sunt eu instanţa care să zică ce e bine şi ce nu e bine. Ştiu doar că există timpuri literare şi că uneori actele de justiţie literară se fac dincolo de bietele noastre vieţi.Evident, nu e o consolare. Sunt mulţi scriitori care îşi sfârşesc viaţa în nerecunoştinţa celorlalţi, în sărăcie , singurătate, mizerie.

-Aveţi un palmares ales. Cum a fost drumul până aici?

-Cuvântul « palmares» mă pune în încurcătură. Tocmai că nu cred că am un palmares căci de la un moment dat m-am ţinut foarte departe de lumea de întrecere şi concurs. Drumul până aici a fost punctat de obstinarea de a scrie chiar când viaţa era împotrivă : nu am fost şi nu sunt o fiinţă pragmatică, ceea ce mi-a creat reale probleme. Lucruri pe care alţii le rezolvă imediat mie mi-au luat mult timp şi au rămas adeseori … nerezolvate. Până prin anul 2000, obiectivele mele aveau o simplitate : aceea de a scrie cu speranţa de a publica, de a fi citită de câţiva oameni şi de a avea mica bucurie lăuntrică a autorului. S-ar putea ca şederea mea în Franţa să mă fi schimbat, cert e că atunci când m-am reîntors la Bucureşti, parcă totul se schimbase . De prin 2007 parcă nu îmi găsesc locul şi parcă nu sunt în apele mele, cad lesne pradă deznădejdii. Drumul cel mai greu, paradoxal, îl resimt ca pe cel parcurs acum, în aceşti ani. Căci anii nouăzeci erau îmbătători de-un parfum al dreptului de a spune, de a vorbi liber. Anii optzeci ne dădeau motivaţia luptei de a spune şi publica ceva, de a face ceva memorabil în condiţiile în care precum ştiţi, existau nu doar teme confiscate dar şi liste de cuvinte interzise… Azi poate să pară comic, de neînţeles sau halucinant dar eu păstrez manuscrisul adnotat al romanului meu « Abandon », care a fost citit de patru ori şi respins tot de patru ori de cenzură, ba pentru atmosfera prea tristă, ba pentru etica eroului principal, ba pentru finalul neadecvat, ba pentru anumite cuvinte…. Era o carte despre nişte personaje înfrânte de viaţă, de realitate şi care abandonează cursa, şi redactorul de carte îmi cerea să pictez tabloul mai vesel, să fac personaje pozitive, să le dau un alt sens ….Ironia situaţiei era faptul că redactorul de carte era un intelectual desăvârşit, mare traducător, care ne-a dăruit şi o traducere superbă din Le Clezio dar şi « Insula altuia » de Jacques Perry, romane absolut minunate, tălmăcite de dânsul la modul superlativ, e vorba despre dl . Şerban Velescu, perfect vorbitor de franceză, repet, o valoare. Dar el era atunci, în existenţa noastră paralelă, « redactorul »obligat să respecte o linie, în plus ajusese redactor prin… degradare de la nivelul de fost şef la cenzură. Nu îi port deloc o amintire rea căci eu realizam situaţia, faptul că citise cu creionul în mână, totul, făcând sute de adnotări pe margine şi că îmi recunoştea valoarea manuscrisului, până la urmă, aproape că îmi ajungea. Avusesem deja un lector avizat, propriul redactor… Bine că nu a apărut romanul ăla, dactilograma îmi ocupă acum, e-adevărat, un dulap întreg căci « Abandon » avea vreo patru sute de pagini şi l-am rebătut la maşină de cinci ori… dar dacă stau să mă gândesc nici nu avea cum să apară. Eu nu eram pe lista de scriitori care urmau să de vină « opozanţi » sau « dizidenţi » şi care erau susţinuţi de diferite aripi din conducerea sistemului pentru a deveni « credibili ». Nu o spun cu răutate, nici din frustare, ci cu conştiinţa faptului că în anii cei mai duri ai dictaturii, unii scriitori au fost lăsaţi, încurajaţi să « fie curajoşi » tocmai pentru a avea mai apoi « repere credibile ». Acesta a fost un joc măiastru, impresionant şi subtil, ascuns marelui public căci marele public ia de bun ce vede. Mai exista o modalitate de a răspunde la întrebarea ta :o enumerare de cărţi scrise , de cărţi publicate, de drumuri, de experienţe, de întâlniri . Dar cine ştie, poate că la bătrâneţe o să îmi scriu memoriile !!!

-Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

-Îţi dai seama că nu am cum să ştiu, că sper să fie unul frumos şi oleacă mai uşor…În privinţa viitorului apropiat am câteva proiecte precise. Vreau să public un roman scurt pe care l-am terminat , plăcut la lectură cred dar plin de sensuri, care se numeşte « Printr-o fuga, dar care ? » şi să termin de scris o carte de nuvele pe care o lălăi de vreo câţiva ani. Lucrez la o prefaţă a Jurnalului lui Gheorghe Tomozei, jurnal inedit pe care l-am încredinţat Muzeului Literaturii Române spre publicare iar ediţia va fi îngrijită de cunoscutul critic literar Lucian Chişu. Mi-aş dori să reeditez cu sprijinul comitetului de cultură Bistriţa -Năsăud cartea mea revăzută şi adăugită Există un limpede loc, o carte de eseuri despre Bistriţa Năsăud , o carte pe care mi-o tot cere lumea căci a avut la vremea ei mica ei poveste şi farmecul ei. A fost publicată la Editura Sport Turism chiar în noiembrie 1989, un moment nu prea…prielnic ca să folosesc un eufemism, şi a fost o carte iubită. În această privinţă, sunt două persoane care mi-au promis ajutorul şi în care am încredere , e vorba despre scriitorul Ioan Pintea şi despre interpretul de folclor Alexandru Pugna. Asta ar fi un fel de « reîntoarcere » acasă , un fel de pace cu mine însămi. Vă vorbesc despre literatură şi nu despre film documentar ,( ştiţi probabil de pe websitul meu www.cleopatra-lorintiu.com că de vreo 20 de ani m-am ocupat de film documentar de televiziune ) şi nici despre studiile de geopolitică, una din pasiunile mele, hobby dacă vreţi, alimentat din plin în perioada în care am lucrat în diplomaţie. Fiecare cu pasiunile lui, unii colecţionează timbre, fac grădinărit, eu sunt cu geopolitica şi strategia, sunt delegat al Observatoire d’Etudes Géostratégiques de Paris pentru această parte de Europă. Nu îmi foloseşte la nimic dar îmi place.

-Un crez al omului, un crez al sufletului, un crez al scriitorului. Mesajul care poate salva lumea...

- La capitolul « crezuri » e greu de răspuns. Ele ar trebui să fie văzute şi simţite în ce scriu ….acolo sunt ele ascunse, nu ar avea sens să le sintetizez într-o frază căci, în cazul acesta mai că nu aş mai avea de ce să mai scriu. Aş nota numai faptul că mă impresionează cei care se gândesc nu numai la ei ci şi la alţii. Altruismul, dăruirea reprezintă pentru mine valorile sigure. Să vă povestesc o întâmplare petrecută ieri. Urcasem împreună cu soţul meu într-un autobuz plin, la Bucureşti. La o curbă cam bruscă, soţul meu s-a dezechilibrat, gata, gata să cadă, biletul i-a scăpat din mână, pe jos, în fine… Autobuzul era plin, eu nu aveam cum să ajung până la el. Am sperat o clipă că măcar una din persoane să îi dea o mână de ajutor, să îl sprijine, să îl ajute. Nu a fost cazul, nimeni nu l-a ajutat căci, şi acum vine partea interesantă, cu toţii erau ocupaţi să îşi facă curci peste cruci, fiindcă autobuzul tocmai trecea prin faţa Bisericii din Drumul Taberei. Aşadar toţi acei oameni total indiferenţi, chiar cruzi, se rugau creştineşte la domnul, să fie iertaţi, ajutaţi etc etc. Vedeţi, noi în creştinismul pe care credem că îl practicăm ne-am depărtat enorm de la sensul iniţial. Din cauza copacilor nu vedem pădurea, facem post de carne şi lapte dar îl urâm pe celălalt, ne facem cruce dar nu întindem mâna celui care e în nevoie, alături. Nu că eu aş fi vreo moralistă sau vreo autoare de tratate improvizate de etică. Dar mesajul care, cum zici tu « poate salva lumea », ar trebui să aibă în interiorul lui , neapărat , acel sâmbure de altruism. Aşa încât pământul să reziste şi să nu trebuiască să fie salvat pentru că e ameninţat de… oameni.

-Cum vă stâmpăraţi dorul de casă, când sunteţi la Paris, Bucureşti, sau altundeva...

-Există un dor de casă, care e o senzaţie bună, plăcută, căci te face să te gândeşti la origini, să melancolizezi blând. Apoape că am nevoie de dorul ăsta.Un dor pe care aproape că mi-l cultiv şi dacă se poate, iau trenul ăsta imposibil , trenul de Bistriţa . Drumul de la Bucureşti la Bistriţa durează tot ca în copilăria mea, toată noaptea, şi în acelaţi timp în care poţi ajungi de la Bucureşti la Seul sau la Chicago, asta e situaţia. Ai impresia că ai călătorit enorm dar nu, nu sunt mii de kilometri , e doar drumul pe care l-a făcut şi Coşbuc, când s-a tras spre Bucureşti, şi Rebreanu… …Venitul acasă este esenţial, părinţii mei sunt în continuare la Bistriţa şi nu au vrut niciodată să vină cu mine, la mine , fie că asta ar fi în România sau aiurea. Apoi, există întotdeauna un obiect susbstitut, o ulcică, o catrinţă, ca fixator de memorie imediată. Rădăcinile sunt importante, cât le simţi sigure, poţi să te mişti pe oriunde prin lume căci nu te vei pierde. Eram acum vreo trei luni la un mare Forum desfăşurat la Fez în inima Marocului şi acolo gânditori, scriitori, analişti, ambasadori şi miniştri adunaţi din lumea toată ţineau alocuţiuni despre toleranţa religioasă şi diversitatea culturală. Mi-am ţinut şi eu propria spunere, cumva copleşită de gradul de inters al întrunirii. Repet, erau oameni de peste tot şi din ceea ce s-ar numi Europa centrală şi de est eram numai eu. O clipă, o clipă numai m-am simţit foarte singură. De ce? Nu aş fi putut vorbi româneşte cu nimeni. Erau sute şi sute de oameni cu care vorbeam, schimbam impresii, unii din ei prieteni buni, de ani de zile, dar româneşte nu puteam vorbi cu niciunul. Atunci am scos telefonul şi l-am sunat pe băiatul meu , Maximilian Tomozei care trăieşte la Paris , şi am vorbit româneşte cu el un pic şi gata, mi s-a stâmpărat dorul cum zici tu…(Asta pentru că mama şi tata nu răspundeau la telefon ….) De fapt suntem acasă în limba română aşa cum e ea, amplă, copleşitoare şi de foarte multe ori intraductibilă.