Clopoțel

Primii pași spre viață

Într-o dimineață toridă de vară, cam prin iulie, cu mulți, foarte mulți ani în urmă, prin secolul trecut,  într-o zi de Duminică, a venit pe lume un copil. O fetiță.

         Deși la naștere nu a scos niciun sunet și era atât de cuminte, încât părinții au crezut că este bolnavă, după ani, nu mulți la număr, s-a dovedit un copil,  ce-i drept, cuminte, dar  foarte vorbăreț. Vorbea despre un fir de iarbă, despre cer, despre tot ce vedea, despre tot ce voia să știe, minute în șir. Dar, într-o dimineață, împreună cu sora ei mai mare și câțiva copii din vecini, fiind la joacă pe un teren viran, un petec de verdeață nu departe de casă, o pista de aterizare a unor avioane mici și, cum de câteva zile  era acolo un avion, tot învârtindu-se pe lângă el, fetița văzând un ciob de sticlă colorată care strălucea îmbietor la soare, s-a aplecat și l-a luat. În clipa următoare, mâna i s-a umplut de sânge. Copiii s-au speriat, și alergând cu ea spre casă, îi spuneau: vezi clopoțel, dacă vorbești prea mult? Așa îi spuneau copii, „clopoțel”

          Fetița avea câțiva ani. De multe ori când  totuși, simțea nevoia de a povesti, de ceva ce a văzut, de a întreba ceva, se așeza rezemată de cotețul purcelușului și, privind spre grădina cu zarzavaturi și flori din fundul curții, ea povestea, iar purcelușul, guița.

         Era un spectacol care lumina chipurile celor care o priveau și o ascultau. Dar, odată cu primii fulgi de zăpadă, când apropierea sărbătorilor a pus capăt idilei lor, fetița privea doar de pe geam cum purcelușul, se proptea cu picioarele din față de gardul cotețului și guița, parcă chemând-o. Atunci, ea alerga, îl mângâia și îi spunea o poveste. Câteva zile. Apoi, a dispărut, iar lacrimile fetiței s-au pierdut prin grădina înzăpezită, căutându-l. Primăvara, din lacrimile ei, grădina s-a umplut de ghiocei.

          Urma tăieturii de pe mâna stângă s-a mai văzut mulți ani. A fost pentru ea o atenționare. Când uita să se oprească din vorbit, se uita la mână și tăcea, zâmbind.

         Acum, fetița e mare, nu mai e copil, dar sufletul ei a rămas tot acolo, printre acei ghiocei răsăriți din primele ei lacrimi de durere, în acel oraș de legendă, Bistrița.   

         O veche cetate. Un loc cu istorie, un loc unde printre amintiri se regăsesc multe vieți care, în trecerea lor prin această lume, pe aceste meleaguri, ne-au lăsat moștenire aceste locuri minunate, să ne bucure ochii, să ne mângâie sufletul și să ne dea puterea să ne trăim viața, în prietenie, în dragoste și înțelegere, așa cum au trăit-o ei , chiar dacă uneori, urgia s-a abătut asupra lor.

         Când a pășit pentru prima oară pragul școlii, purta în spate un ghiozdan, din care atârna într-o parte, un burete. Când ajunsă la școală a deschis ghiozdanul, a scos din el, o tăbliță și cretă. Așa a învățat să scrie alfabetul. Ea îl știa, deoarece când încă nu știa să vorbească prea bine, bunicul ei care era tipograf, o lua în brațe, îi arăta literele de plumb spunându-i să repete după el. Acum, învăța să le scrie.

         Când în loc de tăbliță în ghiozdan a apărut un abecedar, caiete, un penar cu radieră, ascuțitoare și creioane, fetița, s-a bucurat. La prim ei lecție, pe prima pagină, a desenat trei păsărele înșirate pe un fir de telegraf. Desenul de pe penar. Mama ei, când a văzut, i-a spus să nu vorbească mult dacă învățătoarea se va supăra. Să asculte și, să promită că nu va mai face asta.

         Dar bucuria ei a fost mare. Învățătoarea nu s-a supărat, ba mai mult, a lăudat-o. De atunci, la fiecare litera noua a alfabetului, scrisă caligrafic cu creionul sau cerneală cu toc și peniță, ea desena flori, păsări, animale, sau diverse lucruri care începeau cu litera învățată. La sfârșitul anului, a fost și premiată. Era premiată și sora ei mai mare care, era un copil foarte serios și învăța foarte bine.

         Așa au trecut primii ei ani de școală. Și de fiecare dată coronița pe care o primea ca premiu, în drumul spre casă, atât ea cât și sora ei mai mare, care primea și ea o coroniță, treceau pe la mătușa lor și le agățau de gâtul berzei (împăiate) din salonaș, de  care știau că le-a adus pe lume.

         Era război, erau refugiate din Ardeal, în „Vechiul regat”. Când războiul s-a terminat, s-au reîntors acasă, dar nu înainte de a trece pe la mătușa lor care a rămas acolo, să agațe și ultima coroniță primită.

         Drumul a fost lung, dar priveliștile minunate, deoarece l-au făcut pe îndelete, cu o motocicletă cu ataș. Când au ajuns acasă, în casa bunicilor, primul drum al fetiței, a fost în curte. I-a fost dor de grădinița cu flori, unde stătea pe un scăunel și privea, cum bunicul ei își pregătea trabucul, Apoi, o privea zâmbind și făcea spre bucuria ei, rotocoale de fum. Dar, nici bunicul ei, nici rotocoalele de fum, nici florile nu mai erau. Doar un piersic mic și câteva flori  stinghere prin colțurile neumblate, aminteau de bucuria clipelor de atunci.

         Timpul a trecut și, într-o zi, pe înserat, au început să cadă fulgi mari de zăpadă care, la lumina felinarelor străluceau ca niște steluțe jucăușe. Era atât de frumos. Fetița, și-a adus aminte de un vers al lui George Coșbuc, coleg de școală și prieten al bunicului ei: „Afară ninge liniștit și-n casă arde focul, iar noi pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul…”

         Tristețea i-a cuprins sufletul, deși jucăușii fulgi încercau să i-o alunge prin strălucirea lor feerică.

         Gândul a dus-o, la ziua în care, locul din capul mesei a rămas gol. Tatăl ei, nu mai era. Nu pentru că a plecat în ceruri, pentru că a pierit în război. Nu. A rămas, prizonierul unei alte iubiri.

         Acum, singure, în seara de Crăciun, când luminițele bradului s-au aprins și mama lor, cu vocea ei minunată,  cânta aceste frumoase versuri ale lui Coșbuc, și-a amintit de o poveste din timpul războiului, pe care a citit-o și apoi a povestit-o copiilor în orele de lectură de la școală, acolo, în refugiu. Poveste care se referă la o mamă rămasă singură, cu doi copii, după ce soțul ei, tatăl copiilor, a murit pe front și care, se încheie așa: „  Mama, a luat bucata de pâine de pe masă, a rupt-o în două, și a dat fiecăruia câte o jumătate. Copiii, au întrebat-o. Dar ție, ce-ți rămâne, mamă? Voi, răspunse ea.”

         Clapele pianului mângâiate de sora ei mai mare acompaniind colindele cântate de mamă, globurile strălucitoare și lumânările aprinse ale bradului care, în tăcerea lui, te cuprindea în lumea ireală, în lumea de poveste a legendelor, îți strecura în suflet clipe de dragoste, de fericire, de bucurie că ești din nou acasă.

         Ceasul din turnul bisericii a bătut miezul nopții. Cu sufletele încărcate de mirajul acelei seri, acelei seri minunate a nașterii Domnului, s-au retras în lumea viselor, în timp ce fulgii mari de zăpadă se jucau la lumina felinarelor, pierzându-se apoi printre clopoțeii care împodobeau caii înhămați la săniile care, treceau din când în când, pe sub fereastra casei lor. 

         Pe nesimțite timpul, cuprins în iureșul evenimentelor, și-a văzut de drumul lui. Au trecut anii adolescenței și iată, într-o sală împodobită cu ghirlande de flori, tineri frumoși și zâmbitori, s-au întâlnit la balul lor de absolvire. În colțul sălii, un pian, iar pe pian, un patefon. Profesorul lor de floricultură, un bărbat între două vârste, cu obrajii îmbujorați, s-a apropiat de patefon, a pus o „placă” și a învârtit manivela. Apoi, s-a îndreptat spre Clopoțel și făcând o reverență, a luat-o de mână și a spus: ”muzica, să înceapă dansul.”

         A fost o surpriză. O polcă. Clopoțel, puțin încurcată, l-a oprit din avânt întrebându-l: ” De ce polcă, de ce nu un vals, domnul-e profesor?” „Pentru-că mi-e dor de o polcă, Haideți, după mine, cu toții”. A fost minunat, cu toate că nici unul din ei, nu mai dansase până atunci o polcă.

         Când ceasul din turn a bătut miezul nopții, luminile s-au stins. Dar, pe străzile orașului, la geamurile fetelor, răsunau serenadele.

         Clopoțel și-a luat zborul, adunând în sufletul ei amintiri, clipe de viață, de bucurii, de fericiri și împliniri, dar și dureri și lacrimi.

         Sunetul lui se mai aude și acum, încet, de undeva, de departe.  Îl auzi, nu? Cling, cling.

 Delia Tatiana Velescu

        

 

 

                                                       

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5