Colegii îi spuneau Bogo

Răsfoind, deunăzi, un dosar de presă, am dat peste un articol de-al meu, publicat, cu vreo zece ani în urmă, în cotidianul Răsunetul. Articolul se intiulează „Generaţia 2000” şi, date fiind împrejurările de faţă, îl vom reproduce, cu îngăduinţa redacţiei, în acest colţ de pagină,

„Mai întâi, câteva nume (ordinea este absolut întâmplătoare, ţin să precizez): Bogdan Mândru, Francisc Mathe, Liana Iuoraş, Dumitru Cincea, Adrian Turcu-Brăila, Ilie Sidor, Diana Valea, Dana Ursu, Florin Frandeş (Bistriţa), Crinu Culcer (Beclean), Şerban Diaconescu, Ovidiu Podaru, Răzvan Zăvăleanu, Adina Buciuman, Claudiu Gligan (Cluj-Napoca), Petru Vodă, Andrei Cionca (Arad), Alin Doica (Deva), Liviu Odagiu (Sibiu), Flavius Bradin (Drobeta-Turnu Severin). Ei au fost colegi de facultate. La Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca. Iar studenţii de ieri sunt astăzi avocaţi, judecători, procurori, notari publici, jurişti, asistenţi universitari etc. Ei au fost, şi au rămas, buni prieteni. Se întâlnesc şi acum, periodic, la Cluj sau la Sibiu, ori la Bistriţa sau la Arad, pentru a-şi petrece laolaltă sfârşitul de săptămână.

Aceşti tineri, care mi-au trecut nu o dată pragul casei, sunt frunmoşi. Frumoşi pentru credinţa în steaua lor norocoasă, penntru lipsa de prejudecăţi, pentru simplitatea cu care sparg zidul cenuşiului cotidian. Prin ceea ce fac, ei îşi construiesc un viitor cu totul nou, rupt de trecut, rupt de obsesiile, spaimele şi tarele care ne împiedică pe noi ceilalţi să intrăm în normalitate.

Mi-s dragi aceşti tineri fiindcă ei nu cer nimic de-a gata, nu aşteaptă indicaţii şi aprobări, nu stau la uşa nimănui, n-au timp de invidii sau de atacuri sub centură, ei fac, dreg şi merg mai departe cu o dezinvoltură uimitoare. Ascultă dar nu dau absolut nici o importanţă criticilor pentru că au credinţa lor şi nu-i poate opri nimeni din drum. Ei ştiu că adevăratele valori se impun. Sparg şabloane, mătură vechile mentalităţi şi constrângeri, totul cu simplitate, fără efort, fără satisfacţii răutăcioase sau false păreri de rău. Sunt fascinat de această generaţie şi am certitudinea că ea va şti să găsească drumul firesc pentru societatea românească aşa cum şi l-a croit. Generaţia 2000 ştie ce are de făcut.”

Aşadar, o listă cu 20 de nume. Primul pe listă se află Bogdan Mândru, căruia colegii (de pe listă) îi spun Bogo (de la Bogdan-Ovidiu, probabil). Şi mă gândeam: De ce, oare, tocmai Bogdan se află pe primul loc? Din întâmplare, probabil, ar fi unul dintre răspunsuri. Sau: Bogdan a fost primul nume care mi-a venit în minte. O altă explicaţie, plauzibilă, ar fi simpatia mea pentru Bogdan. Nici mai mult, nici mai puţin: pe Bogdan l-am simpatizat de la prima vedere. Când l-am cunoscut, el abia intrase pe băncile facultăţii. Un inocent. Finuţ, delicat şi sfios, dar plin de viaţă şi o bună-dispoziţie care-i contamina pe toţi cei din jurul său. La care aş mai adăuga şi faptul că-i plăcea să fie elegant şi că se îmbrăca întotdeauna cu gust. Purta aproape tot timpul cravată, iar ochelarii, cu ramă îngustă, îi accentuau nota de distincţie şi nobleţe. Îl iubeam ca pe propriul meu fiu.

Săptămâna trecută, prietenii lui (cei de pe listă) s-au adunat, aproape toţi, la Bistriţa. Dar nu pentru a pune la cale, ca pe vremuri, un nou week-end, ci, din nefericire, pentru a-l conduce pe Bogdan pe ultimul său drum. O boală necruţătoare i-a retezat, brutal, zborul în plină ascensiune. Fără drept de apel!

Bogdan avea 34 de ani. Avea soţie şi doi copii. Şi un frate mai tânăr. Şi părinţii, care, mai ales în ultima vreme, au fost tot timpul alături de el, de familia lui. Sperând, până-n ultima clipă, că se mai poate întâmpla vreo minune. N-a fost să fie.

Bogdan era avocat la Bistriţa, un profesionist autentic, preţuit şi respectat deopotrivă, de colegii de breaslă, de toţi cei care-l cunoşteau. Nu cred să fi avut duşmani. Bogdan avea doar prieteni. Şi nu puţini.

Greu de stabilit numărul celor care l-au condus pe Bogdan la locul de odihnă veşnică, unde trupul i-a fost coborât în ţărână. Doar trupul. Căci sufletul lui Bogdan se afla deja printre stele. Acolo sus, unde, cândva – şi prietenii lui ştiu asta -, vor fi din nou împeună.