COLUMNA ADUCERII AMINTE

Ce poate ocupa spaţiul public? Ce i se potriveşte lumii acesteia secătuite de simboluri şi răvăşite de secularizare oarbă şi fără temei ? Sensul acestei lumi, la început de mileniu, ar trebui să fie înnoit. Să i se dea vremii care vine o dimensiune de echilibru, de adâncă autoreflexivitate, dar mai ales, să i se asigure o transcendenţă. Veacul anterior nu a făcut altceva decât să nege transcendenţa şi transcendentul. În ultimul timp, înregistrăm cu bucurie sfârşitul negaţiei şi o, din ce în ce mai trebuincioasă, afirmare a valorilor vieţii. Semnul pe care îl propun acum, afirmă valoarea suprema a culturii europene a ultimelor milenii: libertate şi înviere. Singurul fior nou, în jurul căruia s-a construit o tradiţie culturală care, iată, are vârsta venerabilă a două milenii. Întreaga cultură majoră a Europei civilizate se leagă, într-un fel sau altul, de ceea ce fiul lui Dumnezeu a pătimit pe cruce. Ceea ce noi încercăm să surprindem, cu instrumentele specifice ale sculpturii şi ale arhitecturii, în forul public, este gradul zero al paternităţii, al ascendenţei divine a omului, eroului, martirului. Mi-am folosit iscusinţa pentru a aduce în absolută actualitate plastică acest subiect.

Potrivit tradiţiei, existenţa este creaţia lui Dumnezeu, continuă, neîncetată, permanentă. Dacă Dumnezeu îşi retrage suportul, lipsită de existenţă, lumea se întoarce, instantaneu, în nefiinţă. Existenţa este modul în care Dumnezeu ne menţine, prin acţiunea sa continuă, în fiinţă, faptul de a fi menţinut în fiinţă de către Dumnezeu.

Dacă esenţa modernităţii pretinde omului să fie, întotdeauna, în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-au precedat (acestora le închinăm monumentul acesta!) şi care, până acum, ne-au ghidat paşii, noi acum, în absenţa acestor urme, invocăm Duhul prezenţei lui Dumnezeu, ştiind că, altfel, drumul pe care mergem, se prăbuşeşte în abis, dacă nu cumva, drumul este deja un abis.

Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, arderea de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii şi desăvârşirii de sine. Semn distinctiv al creştinismului, sintetizează esenţa credinţei creştine prin care se înţelege că numai calea jertfei este şi calea de împlinire. Jertfa se află la temelia vieţii, şi nimic nu se poate realiza decât prin jertfă spre înviere. Lumânarea este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: Dumnezeu este Lumina în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, iubitor de Dumnezeu. Omul, cu obiceiul şi credinţa sa, aprinde o lumânare când se îndreaptă spre Dumnezeu sau face ceva legat de Dumnezeu. Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune şi ne însoţeşte ca să ne întâlnim, într-un fel anume, cu Dumnezeu.

Iconic, semnul pe care îl propun, este forma cea mai înaltă de simbolizare spaţio - temporală, accesibilă, în mod direct şi complet, spiritelor celor mai simple.

Totul este descris în cuvinte simple, la vedere. Suprafaţa vizibilă este răbojul pe care s-au scris numele de botez a miilor de eroi necunoscuţi ce formează stâlpul - coloana ce susţine fără rezerve, cu demnitate, baza României de azi. Numele eroilor nu au fost nume străine, de pe alte meleaguri, ci unele populare, de plugari, negustori, meseriaşi şi militari, dintre aceia pentru care s-a aprins lumânarea la botez.

Prin Lumânare, suntem dispuşi să asociem materia cu spiritul. Ceara care se arde şi se distruge prin flacăra ce se înalţă, exprimă, din punct de vedere al creştinismului, dubla natură a lui Hristos – umană şi divină. Flacăra concentrează toate energiile; ea este, în fapt, sufletul focului.

Lumânarea aprinsă de credincios în noaptea de Înviere, de lumina aprinsă de preot pe masa Sfântului Altar, este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii pe care Isus Hristos o aruncă asupra întunericului, păcătosului. Ea simbolizează lumina adevărului, este simbolul vieţii pe care ne-o dorim după moarte, jertfa adusă lui Dumnezeu, cea care se aprinde la citirea Evangheliei. Este lumina Adevărului ce străbate întunericul necredinţei, înainte de venirea lui Isus.

La botez, se aprinde lumânarea pentru a lumina sufletul celui botezat, care vine din întuneric la lumină; la cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor, pentru a le lumina calea vieţii, şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

Când omul ajunge la sfârşitul vieţii şi moare, înainte de a-şi da sufletul, i se pune în mână o lumânare pentru ai fi călăuză pe drumul de veci. Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bunătate şi ocrotire, iar prin aceasta, dă expresia credinţei în Dumnezeu. Este un mijloc de legătură şi un punct în care se face unirea între cele două lumi: - divină şi umană. Lumina de la lumânare este expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Lumânarea este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină, este un tribut al divinităţii şi totodată, un tribut al vieţii.

Ca simbol grafic, lumânarea este simbolul ascensiunii, a verticalităţii şi rezistenţei dinamice, expresia arhitecturală cea mai limpede a stâlpului sau coloanei ce se ridică pentru a susţine cupola din înaltul cerului.

Sufletul omului este asemănător unei lumânări, este o lumânare aprinsă. Lumânarea luminează în tăcere, fără să atragă atenţia.

O lumânare aprinsă răspândeşte lumină şi căldură în jur şi nu arde pentru sine, ci întotdeauna, pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze, ba şi mai mult, în acel loc se face şi mai multă lumină. Întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer.

Nu pot vorbi despre eroi, despre cei ce au existat exemplar, fără a implica, cel puţin la nivelul simbolului, prezenţa divină, prezenţa lui Dumnezeu. Existenţa însăşi este prezenţa lui Dumnezeu. Dacă el nu ar fi prezent, nimic nu ar exista. Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu !

Profesor universitar

Mircea Corneliu Spătaru

COLOANA ADUCERII AMINTE

un monument al eroilor

În Bistriţa zilelor noastre oportunitatea unui monument de for public stârneşte discuţii şi păreri diverse. Această forfotă, această dezbatere legată de un simbol din spaţiul public este absolut normală, dar o concluzie analitică şi echidistantă se poate formula doar după cântărirea firească şi cu bun simţ a tuturor aspectelor din această problemă.

Ca istoric de artă implicat în activităţile urbei mă văd obligat să îmi expun punctul de vedere legat de acest obiectiv cu măsura şi priceperea specializării pe care o deţin.

Realizarea unui obiectiv artistic cu asemenea semnificaţie este un act de mare responsabilitate şi afirm acest lucru fără exagerare, chiar dacă termenul respectiv folosit extrem de des în perioada contemporană s-a demonetizat şi pare preluat dintr-un limbaj de lemn. Dar atunci când hotărăşti realizarea unui simbol într-un oraş determini conştient sau mai puţin conştient un reper vizual prin care comunitatea ce beneficiază de el se poate identifica.

Procesul de simbioză a conştiinţei publice cu arta evoluează în funcţie de tradiţia culturală, educaţie şi de evoluţia culturala a societăţii. Cu alte cuvinte pot exista reacţii diferite faţă de un obiect de artă cu valoare de simbol în spaţiu public, iar acestea se pot modifica în timp odată cu evoluţia gustului public. Nu există o reţetă care să asigure succesul şi susţinerea pentru o asemenea lucrare şi va trebui să ne mulţumim cu încrederea pe care trebuie să o acordăm intuiţiei şi inspiraţiei artistului. Lucrări celebre azi, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină, ,,Domnişoarele din Avignon” a lui Picasso sau Turnul Eiffel din Paris realizat de Gustave Eiffel şi lista ar putea continua, au fost criticate cu vehemenţă de publicul contemporan şi chiar de specialiştii domeniilor respective pentru ca în prezent aceste lucrări să devină simboluri ale unor comunităţi urbane şi chiar comunităţi naţionale. Comparaţiile par desigur exagerate şi prea îndepărtate pentru un oraş de 86.000 de locuitori din România, aşa cum este Bistriţa de azi. Ne putem gândi însă şi la un exemplu mai apropiat realizat în 1937 la Tîrgu Jiu, unde în perioada interbelică în cinstea eroilor din primul război mondial sculptorul Constantin Brâncuşi a ales să realizeze un complex de forme monumentale: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Simbolistica acestui complex plastic atât de admirată azi a fost criticată atunci şi privită distant, chiar şi în deceniile următoare. Din păcate pentru noi societatea subjugată de gândirea regimului comunist ce a urmat după 1948 nu a favorizat o asimilare normală a acestor valori. Cu toate acestea sub presiunea succesului extern al sculptorului, cu o cotă fabuloasă în Occident s-a produs treptat o reabilitare şi o promovare pozitivă a operei celebrului sculptor.

În ansamblul monumentelor realizate pentru eroii primului război mondial, acest monument a lui Brâncuşi rămâne cel mai neconvenţional şi cel mai semnificativ. Obişnuinţa monumentelor cu „pomelnice” de soldaţi, locotenenţi şi generali cu figurări vizibile ale crucii, ale soldaţilor, cu acvile desprinse din înaltul cerului a fost înlocuită cu o coloană cu o verticală care să unească dimensiunile complexe ale umanului. Un simbol abstract pe care îl recunoaştem ca stâlp al caselor ţărăneşti, adică îl ştiam lângă noi, în casele noastre româneşti dar nu l-am înţeles până atunci ca un simbol, îl consideram prea simplu, prea comun, „prea la toţi” ca să ne reprezinte. Cu Brâncuşi am înţeles însă că valorile puternice ale unei comunităţi se regăsesc în acea comunitate, nu se copiază de la alţii. Identitatea nu o împrumuţi şi nu o imiţi, ea este acea componentă pe care se clădeşte în pace dar şi prin sacrificiu forţa unei comunităţi. Identitatea este elementul care unifică generaţiile peste timp, este valoare care uneşte în sentiment bunicul care nu trăia în era electricităţii cu nepotul care intră în contact cu lumea prin intermediul computerului.

Să descoperi, să simţi şi să fii capabil să reprezinţi conştiinţa identităţii în aşa fel încât comunitatea în ansamblul ei prin specialişti şi oameni simpli, prin intelectuali şi muncitori să se regăsească reprezentanţi în consonanţă cu propriul lor univers este un mare act de creaţie. Artistul oricare ar fi el va trebui să descopere şi să rezolve această problematică şi să o transmită spre asumare celorlalţi contemporani.

În acest context la Bistriţa, în anul 2009 comentând monumentul eroilor privim fiecare, mai mult sau mai puţin pregătiţi, cu mintea şi cu sufletul spre un simbol pe care cu generozitate, cu respect şi cu bun simţ îl putem oferii celor care au alcătuit, au susţinut, au apărat sau au ridicat acest oraş şi au determinat comunitate în care trăim.

Ce ar trebui să reprezinte acest monument simbol? Ce formă ar trebui să primească? Unde ar trebui aşezat acest monument? Cât ar trebui să fie de mare? Din ce ar trebui făcut şi mai ales cât ar trebui să coste?

Iată doar câteva din întrebările pe care le putem pune şi la care am răspunde fiecare după priceperea noastră şi poate chiar ne-ar fi greu să ne exprimăm categoric într-un sens sau în altul.

Mărturisesc cu sinceritate că nu am pretenţia de a deţine răspunsurile complete, corecte şi definitive la aceste chestiuni dată fiind cum precizam anterior complexitatea unui asemenea demers artistic de for public. Cu toate acestea voi explica întrucâtva unele aspecte specifice oraşului nostru.

Bistriţa este unul dintre burgurile importante ale Transilvaniei şi până în secolul al XIX-lea identitatea oraşului a fost conturată ca una exclusiv germană. În secolul XX oraşul îşi modifică componenţa etnică cu români, maghiari , evrei, rromi etc., iar în prezent 90,57% din populaţia oraşului este de naţionalitate română. Aşadar care este filonul identitar care să unească trecutul cu prezentul acestei comunităţi? Un monument care să promoveze trecutul german nu ar avea ecou în prezentul românesc, iar un monument exclusiv românesc nu ar avea contact cu trecutul reprezentativ al oraşului. Iată de ce ca istoric de artă consider că realizarea unui monument al eroilor care să cuprindă trecutul şi prezentul peste segregările etnice este util într-un oraş în care toleranţa şi înţelegerea a asigurat dezvoltarea tuturor etniilor. Realizarea unui asemenea simbol ne determină chiar prin aceste dezbateri să înţelegem mai bine cine suntem cu adevărat.

Forţa unei comunităţi constă în mentalitate, în capacitatea de a înţelege şi a se înţelege pe sine, iar toate celelalte aspecte materiale utile şi le poate realiza dacă ştie ce vrea. Suntem un oraş şi trebuie să ne comportăm ca atare, iar după „o mare de lucrări bust ” era şi timpul să se realizeze o lucrare monumentală, o lucrare de for public.

Comisia alcătuită din diverşi specialişti ai domeniului plastic şi-a exprimat încrederea faţă de proiectul propus de sculptorul Mircea Spătaru deoarece simbolul unei coloane, a unei verticale se putea înscrie bine şi în spaţiul triunghiular al pieţei în care urma să fie amplasată. Monumentul materializează o formă simplă uşor de recunoscut care poate fi acceptată ca reprezentativă pentru toate naţionalităţile şi religiile care şi-au adus aportul la zidirea acestui oraş şi acestei comunităţi. Simbolul este unul al împăcării, al iertării şi al înţelegerii, al respectului faţă de valorile umanului. Aceste sentimente au existat în Bistriţa şi fac dovada unei comunităţi plină de respect şi toleranţă ce asigură o dezvoltare continuă prin înţelegere între cetăţeni. Prenumele oamenilor din trecut şi prezent, de naţionalitatea română, germană, maghiară şi de alte naţionalităţi. Înscrise de hazardul istoriei reprezintă o formă de cinstire a celor mulţi şi adesea anonimi, prin efortul cărora existenţa acestei comunităţi este posibilă.

Privim o lumânare gigant, un obiect simplu supradimensionat pentru a obţine monumentalitate, este în fapt un mod specific al artei post-moderne de a valoriza detaliile prin care descoperim aspecte importante ale vieţii şi nu vorbim aici despre efectul eroicului, ca efect unic ce pecetluieşte un moment al istoriei ori al dimensiunii umane, de marcarea momentului unic, ci de efectul firescului, al normalităţii care face posibilă existenţa şi evoluţia umanităţii ca efect eroic în sine.

Verticalitatea unei coloane a reprezentant mereu simbolul unei victorii, este forma ce cuprinde o potenţialitate ascensională, o forţă ce sugerează înălţarea spiritului, a simţirii. Estetica unei coloane şi corecţiile optice care perfecţionau percepţia corectă a acesteia prin sugestia înălţării a preocupat şi preocupă şi în prezent artele monumentale din spaţiul european ca un enunţ de apartenenţă stilistică.

La Bistriţa avem pentru eroii anonimi ai comunităţii, pentru comunitate însăşi un simbol, dar modul în care vom reuşi să interacţionăm cu aceste valori se va putea aprecia în timp prin modul pozitiv sau negativ în care ne vom raporta la comunitatea din care provenim printr-un proces inevitabil comparativ cu celelalte comunităţi europene.

Istoric de artă

Vasile Duda

RĂZVAN THEODORESCU

“Este fără doar şi poate faptul că Mircea Spătaru se rânduieşte printre cei mai importanţi artişti români ai finalului de secol XX şi începutului de secol XXI. Mircea Spătaru este, încă de la începuturile sale, un nume de notorietate. Începuturile sale îl plasează la sfârşiturile acelei perioade de efemeră liberalizare, către începutul anilor '70, atunci când aş spune că a avut loc explozia fenomenului Spătaru. Ne amintim cu toţii de acel moment în care artele româneşti îşi vădeau promisiunea spre modernitate într-un chip absolut eclatant. Ne amintim cu toţi de un Nicolae Bălcescu, de efigiile martirilor de la 1784, Horea, Cloşca şi Crişan, imagini noi, tratări sculpturale cu care noi nu eram obişnuiţi, o artă care lua locul unei arte reci, oficiale, o artă care mergea spre simbol, spre arhetipal, fără să trădeze figurativul, aşezându-se într-o bună tradiţie a monumentalului românesc, cu moşteniri de arhaitate, de viziune inedită şi, în acelaşi timp, aş spune chiar, de clasicitate în tratarea figurativului, un artist al spaţiului românesc. Fără cuvinte mari, este un moldav trăit în Transilvania şi astăzi activ în Bucureşti, un om care a unit, în biografia sa, provinciile româneşti, un artist care a mers la umilitatea materiei pe care alţii o băgau mai puţin în seamă şi care, din această umilitate, a mers prin transfigurare spre o foarte mare nobleţe, care poate să fie nobleţea eroului paşoptist sau care poate să fie nobleţea mult comentată, pentru mine însă, atât de captivantă, a martirului care a fost Iuliu Maniu.”

ANDREI PLEŞU

„Mircea Spătaru a devenit pentru noi toţi, în ultimii ani, un simbol al tăcerii. Ştiam că s-a dedicat învăţământului. Dar nu ştiam nimic altceva despre munca sa. O natură secretoasă, introvertită, acesta părea să fi consimţit la propriul exil. Mai mult decât atât, ne-a surprins faptul să-l vedem reapărând în forţă, cu un studio plin până la refuz, cu un repertoriu abundent, gata să invadeze spaţii vaste. În acelaşi timp sculptor, ceramist şi pictor, ridicându-se deasupra oricărei etichete tehnice, Spătaru apare astăzi ca o avalanşă în plin progres, ca o explozie. El pare să fi acumulat pe perioada tăcerii sale prelungite, o experienţă a sacrificiului, o capacitate a durerii care, pentru românii de după Revoluţie, capătă semnificaţia unei premoniţii...”

“...El îşi asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment al propriei implicări, al responsabilităţii care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor, privilegiul inocenţei. Suntem cu toţii responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înţeleagă neliniştea lumii de astăzi, cu coşmarurile şi speranţele sale.”

DAN HĂULICĂ

“...Poate fi dragoste adevărată pentru om cea care nu a trecut prin amintirea şi imaginaţia durerii? Cea care nu a picurat murmurul martiriului acumulat cu îndărătnicie în adâncurile sale? Chiar şi în cele mai liniştite momente ale sale, sufletul nostru găseşte un memento reverberant, ca în asprul reproş al lui Dante: ”Non vi si pensa quanto sangue costa” („Nimeni nu crede cât de mult sânge ar costa”)

„…Prin modul în care artistul nu ignoră asocierea cu viaţa obişnuită, cu kitsch-ul ei, atunci când face aluzie la o categorie, caută hrană spirituală. Artistul ţinteşte către ceva care se află dincolo de stil şi dincolo de estetic, ca o dimensiune limitativă. Atingerea morţii izbăveşte totul de calculul meschin, eliberează inspiraţia artistului de constrângerile eficienţei estetice...”

RADU BOGDAN

„…Nu e suficient să exclami "îmi place" sau "nu-mi place", într-o realitate în care, confruntat cu obiectul artistic, intelectul condiţionează impresia corectându-i erorile sau, dimpotrivă, generându-le printr-o uzitare funcţională inadecvată. Unul dintre interlocutorii mei a replicat: "poate că ai dreptate, dar publicul larg nu va înţelege. Cel mult, cu timpul, se va obişnui. Asta însă o să dureze..."

Fireşte că o să dureze! Pentru că în vremea noastră, în care ponciful abundă, opera lui Spătaru pretinde mai mult decât opera clasică, închisă în perfecţiunea ei limitativă. Artist al timpului său, Spătaru îşi înscrie demersul în problematica Postmodernismului, cu tendinţele lui de recuperare a valorilor trecutului, valori care pot fi acceptate sau respinse, dar care includ Clasicismul până la Modernism, trecând prin Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Neoclasicism, Romantism, Realism şi toate avangărzile care au urmat Impresionismului şi Postimpresionismului, sfârşind prin a le nega, pentru a restaura în drepturile sale tocmai ceea ce aceste avangărzi se străduiseră să demoleze cu o înverşunare exclusivistă...”

„…La Spătaru factorul determinant este cel cerebral, raţiunea e cea care îşi dictează poruncile, supunând totul cu severitate unei regii a gândirii. Bazat pe profesionalismul său de solidă formaţie, i-ar fi fost uşor să recurgă, asemenea multor alţi artişti în trecut, la alegorie, descripţie narativă sau anecdotă dramatică, fără efortul unei ieşiri din perimat şi banal. Spătaru le evită, aşa cum – cu o rece luciditate – evită orice sentimentalism. Sentimentul există, ba chiar se manifestă cu forţă, dar subiacent, reţinut, tradus metaforic în luciri mate de bronz si rugozităţi de piatră, dând glas numai argumentului plastic şi conferind fiecărui amănunt o valoare simbolică...”

„…Puţini sculptori statuari reuşesc să fie şi monumentali. Statuarul şi monumentalul nu se confundă obligatoriu. Poţi fi statuar fără să fii şi monumental (nu însă şi invers). La Spătaru, monumentalitatea acţionează ca o subliniere copleşitoare a dramei conţinute, făcând ca atributele statuarului să-şi afirme elocvenţa, să se impună...”